Recenzie Yu Yu Hakusho - Un anime ghinionist

Cum încă n-am apucat să mă uit la prea multe anime-uri noi, astăzi am decis că voi scrie despre un clasic. E vorba de Yu Yu Hakusho, un anime cu care mulți am crescut, urmărindu-l în repetate rânduri atunci când rula pe Animax. Eu unul cred că l-am văzut cap coadă de vreo șapte ori, și nu exagerez. Încă țin minte că trecuse febra Dragon Ball care mi-a marcat copilăria, iar tranzitând la preadolescență, am dat de acest anime. Nu vreau să intru în istorii personale așa că voi lăsa asta deoparte și voi trece direct la recenzie.


Îl numesc în titlu un anime ghinionist. De ce oare? Chiar dacă printre fanii români - care l-au văzut ca și mine pe Animax - este destul de cunoscut, în momentul în care rula, - mijlocul anilor 90 - era destul de anonim. Într-adevăr, pentru genul din care face parte și perioada respectivă a fost un anime mai mult decât decent. Are o poveste interesantă, personaje foarte bine construite, acțiune moderată -dar de calitate. Atunci de ce a fost atât de ignorat? Gândiți-vă bine la ce anime arhicunoscut din aceeași oală de sarmale a mai rulat în vremea respectivă. Dacă răspunsul vostru a fost Dragon Ball Z, atunci bingo! Cele două anime-uri au rulat exact în aceeași perioadă iar DB a eclipsat total Yu Yu Hakusho. Acum, dacă mă puneți să spun care din cele două e mai bun - ca shounen - vă zic fără pic de ezitare că Yu Yu Hakusho depășește lejer franciza Dragon Ball. În primul rând povestea este mai complexă și asta se vede deja din episoadele introductive. În DB avem un băiat maimuță care pornește în căutarea a șapte bile ce pot aduce în lumea noastră un dragon mistic ce îndeplinește dorințe. Scopul este clar și simplu, introducerea se face repede și deja se trece la treabă. Pe de altă parte Yu Yu Hakusho e ceva mai ingenios. 

Îl avem pe Yusuke, un băiat obișnuit de paisprezece ani - cred - care într-o zi este lovit de o mașină și moare. Acestuia i se oferă șansa de a reveni la viață, însă pentru a face asta trebuie să îndeplinească anumite condiții. Toată introducerea de cinci, șase episoade - dacă bine țin eu minte - este făcută ca noi să înțelegem ce fel de viață a dus Yusuke, cum se raportează persoanele din jurul său la el și mai ales, să-l înțelegem pe el ca om. Toată această construcție de acțiuni menite să-l aducă înapoi la viață îl plasează într-un context în care el e presat mereu, trebuie să se bazeze pe apropiații lui, iar acest lucru oferă o introducere foarte ingenios făcută în povestea care va urma. Cum ar fi fost dacă Yusuke era făcut un detectiv al lumii spirituale din prima? Ar mai fi avut același impact? Nu. În felul acesta noi deja am ajuns să-l cunoaștem atât pe el cât și pe cei din jurul lui, știm ce fel de personaj este și am format o conexiune emoțională cu el. Consider că Yu Yu Hakusho a avut una dintre cele mai bune introduceri din istoria shounen-urilor.


Totuși, dacă e mai bun, de ce a fost atât de eclipsat de Dragon Ball? Aici intervine audiența. Ambele serii își propun cam același public. Vorbim de copii, în special de băieți, undeva în jurul vârstei de doișpe ani. Și să fim serioși acum... Ce copil de doișpe ani apreciează o poveste construită inteligent, cu un oarecare substrat, care își ia timpul necesar ca să prezinte cum trebuie personajele și universul și mai apoi trece la acțiunea adevărată? Ce copil de doișpe ani face asta? Cam niciunul. Toți vor să vadă acțiune multă, bătăi, comedioară ușoară și o poveste extrem de simplă de înțeles. Exact ceea ce și este Dragon Ball. Diferențe dintre cele două - chiar dacă calitativ Yu Yu Hakusho e mai bun - e că Dragon Ball s-a pliat mult mai bine pe audiența generală de la vremea aceea. Yu Yu Hakusho a început să fie cunoscut undeva pe la începutul anilor 2000, când acesta a fost redifuzat pe diverse canale adiacente din Europa și America. Exact ca-n cazul României. Nu spun că la vremea lui a fost un anime total ignorat, însă nu a avut parte de recunoașterea de care a meritat. Și spre deosebire de Dragon Ball, la care după o anumită vârstă - dacă nu ești prea infestat de melancolie - spui meh, Yu Yu Hakusho funcționează și pentru cei mai maturi. Aș zice că funcționează chiar mai bine pentru cei trecuți de șaipe, șaptișpe ani, pentru că deja la vârsta asta ar trebui să dobândești maturitatea necesară ca să apreciezi mai bine macanismele unui asemenea anime.

Așa. Să lăsăm totuși la o parte comparația dintre cele două anime-uri. Chiar dacă ambele sunt shounen-uri sunt destul de diferite, fiecare venind cu o abordare proprie a felului în care-și expune povestea. Nu vreau să-mi sară fanii DB în cap acum. Și eu am urmărit seria în copilărie, mi-a plăcut, - atunci - înțeleg foarte bine de ce e așa cum e și ce și-a propus, însă dacă ne raportăm la shounen-uri în general ca gen, Yu Yu Hakusho este mult peste. 


E genul acela de anime care devine din ce în ce mai bun cu fiecare arc nou care vine. Deși am întâlnit foarte multe păreri diferite, voci care zic că arc-ul cu Dark Tournament este cel mai bun iar după scade, eu sunt de altă părere. Principala problemă la modul în care Yu Yu Hakusho își expune povestea este ritmul. Hai să împărțim seria în jumătare! Prima jumătate e până la arc-ul cu turneul și Toguro, (inclusiv) iar cea de-a doua e tot ce se petrece după. Într-un fel dau dreptate și celor care spun că a două jumătate este mai slabă decât prima. Am zis într-un fel, nu în totalitate. Ca și poveste, evenimente, progresii narative și evoluții de personaje nu. Ca ritm, da. Ce înțeleg eu prin ritm? Modul în care o serie de acțiuni - care compun povestea propriu-zisă - evoluează gradat. O poveste bună are un ritm care se supune unei scheme. În prima jumătate a anime-ului totul urmează o schemă clasică. Anime-ul își oferă timpul necesar să respire și duce gradat povestea mai departe, fără să fie nici prea înceată. Avem acel build up introductiv în care îi cunoaștem pe protagoniști, după care se ajunge la diferite arc-uri narative care duc povestea mai departe și oferă informații relevante sau prezintă alte personaje. Sunt introduși treptat și celălalte personaje importante: Kurama, Hiei, Genkai. După, printr-o serie de evenimente, Yusuke își dă seama în ce s-a băgat iar noi înțelegem - încă totuși vag - ce vrea anime-ul să fie. Autorul construiește totul atât de meticulos încât îi oferă și lui Toguro un pre-arc înainte de turneu. Vă zic eu că turneul nu mai era la fel de bun dacă nu era tot episodul cu Yukina. Totodată, îi oferă dezvoltare lui Hiei, o necesitate la momentul rspectiv. Pe Kurama l-am cunoscut cât de cât în acel episod în care a vrut să se sacrifice ca să-și salveze mama, însă Hiei până în momentul acela nu era decât pușlamaua cool și rece pe care fanii o admirau. Acum aflăm că are o soră. Vedeți? Sunt chestii necesare pe care autorul a avut răbdare să le dezvolte și toate această dezvoltare a concluziaonat cu turneul de arte marțiale negre. 

Ok. Ce se petrece cu partea a doua? Anime-ul are parte de-o schimbare de ritm. Parcă cineva i-a spus lui Togashi Yushihiro - autorul - că e la jumătate și-ar face bine să zică tot ce mai are de zis în celălalte capitole rămase. Ritmul devine mult mai alert. Nu mai întâlnim acea dezvoltare lentă, acele pauze de respiro care să se introducă treptate în noul arc. Nici bine nu se termină tunerul că deja se sare la altceva. Apoi nici bine nu îl bate pe Sensui că se trece mai departe. Iar la final... pfuai! Finalul e grăbit de tot. Dacă povestea avea aceași dezvoltare ca în prima parte turneul final putea să iasă o serie de episoade increbibile. Aici e problema. Ritmul. Povestea trece repede de la un subiect la altul, de la un adversar la altul, fără să ofere acele pauze de respiro și să se concentreze pe progresia treptată ca în prima parte. Însă dacă vorbim de povestea per ansablu - tematici, abordare, evenimente - ea este mult mai bună în a doua parte. Sau mă rog... să zicem că are mult mai mult potențial. Dacă nu-l amenința cineva cu bota pe Yushihiro să o termine cât mai repede putea să ridice calitatea anime-ului și mai sus de atât. E drept că devine frustrant de la un moment dat să ți se bage atâta informație și progresie narativă pe gât. Cred că asta oferă senzația aia de scădere a calității din a doua parta. Într-un fel cam așa și este dar povestea devine mai bună, zic eu. Temele, la fel ca personajele care apar sunt mult mai complexe. Yusuke și cu ceilalți sunt într-o dificultate mult mai mare și au partea de-o dezvoltare mult mai accentuată și bine realizată. Personajele se maturizează dar totuși rămân aceleași. Ăsta cred că e harul lui Yushihiro, - atât aici cât și-n Hunter x Hunter - să facă personaje foarte bune. 


Am tot lăudat atâta anime-ul ăsta. Dar oare are și părți negative? Are... sau mă rog, n-are. Ceea ce vreau să zic e că, deși e foarte bine făcut, anime-ul nu e chiar atât de complex. Povestea e ușor de înțeles, evoluează frumos, personajele sunt construite cu iscuțime, dar totuși respectă rețeta clară a unui shounen. Și e foarte bine că face asta. Însă Yu Yu Hakusho e un pilon important în istoria shounen-ului, nu a anime-urilor de toate categoriile. Întâlnim aceași rețetă a luptelor clasice - deși dau credit seriei pentru modul în care știe să dozeze acțiunea, suspansul și timpul alocat bătăilor - și a schemei eroul. (și-o i-a în gură, power up, învinge, vine altul mai tare, etc) Ciclul repetându-se la nesfârșit. E un shounen clasic, bine făcut, care pentru vremea respectivă a funcționat mai mult decât bine. Un corespondent contemporan al anime-ului ar fi chiar Hunter x Hunter, făcut tot de același autor. Se vede că omul e priceput și știe să se adapteze de la o perioadă la alta. Și ar mai fi - după cum am zis deja - ritmul foarte accelerat din a doua jumătate a seriei, când îți lasă impresia că parcă urmărește structura narativă a unui joc video - o progresie încărcată cu multă acțiune.  În rest, raportându-mă la vremea aceea, nimic de reproșat. Yu Yu Hakusho este un shounen bun și un anime care - să zicem - reușește să stea în picioare. Vă rog să nu-mi duceți cuvintele de laudă spre glorificare. Nu-l consider o capodoperă și nici măcar o serie foarte bună. E doar un anime bun.

Poate ceea ce se remarcă cel mai bine la această serie sunt personajele. Cred că ăsta este principalul plus. Dacă nu erau personajele atât de bine făcute nici povestea nu mai era la fel. Vă garantez! Yu Yu Hakusho se folosește de niște tipologii standard. Yusuke - tânărul rebel, Kuwabara - șmecherul cu gura mare, Kurama - gânditorul efeminizat, Hiei - personajul misterios și cool. Însă modul în care se dezvoltă ele fac din ei niște personaje cu adevărat bune. Autorul a luat toate aceste tipologii și le-a integrat foarte bine în universul său. A făcut din ele niște personaje remarcabile. Yusuke nu e doar orice tânăr rebel, cunoaștem și alte părți a lui. Și la fel e cu toți. Nu sunt dezvoltați unilateral, fiecare mai are o parte - sau mai multe - pe care o cunoaștem treptate. Ah, da! Și cel mai important... personajele se schimbă și se maturizează într-un mod cât de cât credibil. E drept că mai sunt momente când acestă ”schimbare„ apare forțat sau într-un mod neverosimil - mai ales la Hiei - dar per ansablu e bine făcută. Apreciez mult acest anime pentru multitudinea de personaje colorate, pentru umorul situațiilor și pentru acțiunea dozată cu cap. Nu sunt doar doi muschiuloși care strigă unii la alții și-și dau power up.


Cred că mă lungesc iar prea mult. S-a înțeles ideea și părerea mea despre acest anime. Yu Yu Hakusho, un shounen remarcabil al vremii sale, dar care din păcate a avut ghinionul să se nască în același timp cu franciza Dragon Ball care a pus-o în umbră. Însă ca orice ou auriu, a fost găsit la un moment dat și în ziua de azi sper și cred că are recunoașterea pe care o merită. Nu e nicidecum un anime genial, dar e un shounen foarte bun al vremii sale. Vă las! Pa!

Personaje culese: 5 tipologii de personaje enervante întâlnite în anime-uri


Având două zile libere mi-am propus să vă fac o mică surpriză și să nu vă mai pun să așteptați zile în șir până mai scot un articol. De data aceasta nu avem o recenzie, nici o cugetare, ci o listă cu cinci tipologii de personaje din anime-uri de care am ajuns să mă satur și care mă cam enervează. Așa. Lista e pur subiectivă, n-are rost să vă agitați că n-am pus aia sau ailaltă, știu, mai sunt zeci de alte tipologii însă eu am ales să pescuiesc doar cinci dintre ele. Va fi un articol scurt - cum vă place vouă - și sper din tot sufletul amuzant. Sunt sigur că sunteți și voi familiarizați cu genul de personaje pe care le voi prezenta, poate chiar și voi îmi împărtășiți opiniile când vine vorba de ele. Sunt comune, le găsești într-o varietate destul de mare de genuri așa că nu are cum să nu fi avut contact cu ele până acum. Fiecare anime cred că are măcar unul dintre aceștia. Bon!


1. Protagonista evervantă 

Genul acesta de personaj sălăsluiește în deosebi pe lângă protagoniștii seriei, ba chiar mai mult, are tupeul să se numească protagonistă. Cu toții știm câteva exemple de fete/femei care sunt în plan central dar nu fac nimic. Cea mai mare problemă în acest sens cred că e faptul că majoritatea manga-urilor sunt făcute de bărbați. Da, avem și autore femei, însă ca în orice societate machistă precum a noastră femeia e în plan secund. Așa. Care e problema cu bărbații care fac personaje feminine? Nu știu să le construiască caracterul cum trebuie. Sunt multe personaje cu potențial, dar care sunt mult prea unilateral dezvoltate și îți dai seama că stau episoade întregi printre personajele centrale și nu fac nimic, sau repetă același lucru enervant de mii de ori. Sau mai rău, exercită o atitudine enervantă și dominatoare și-o țin pe aia până la sfârșit. De regulă se dezvoltă foarte puțin și sunt întruchiparea unei singure caracteristici de care se țin cu încăpățânare. Uitați-vă la un shojo, băieți! Alea sunt făcute în general de autoare femei, care înțeleg cum gândesc femeile. Uitați-vă acolo la personajele feminine! Chiar dacă unele sunt enervante tot simți că sunt vii, că gândesc, că se dezvoltă, etc. Ce mai... simți că sunt femei! Deși acolo se cade în altă extremă, cea a masculului protagonist prințificat. Mă rog! Nu intru în detalii. Cam asta este cu protagonista enervantă. 


Exemple: Sakura, (Naruto/Naruto Shippuden) Inoue, (Bleach) Yui, (Diabolik Lovers) Chi Chi, (Dragon Ball Z) Lucy, (Fairy Tail) Angela, (Black Butler) Satsuki (Kuroko no Basket)

2. Perversul

Altă tipologie bine cunoscută. Cu toții știm că perversul habitează oriunde sunt fete. De regulă când ”camera„ își atribuie punctul lui de vedere avem cadre detaliu cu sâni, fund, picioatre, etc. Această tipologie, deși poate avea o natură destul de complexă, mereu se va da pe brazdă după prima fată drăguță care îi iese în cale. Printre caracteristicile sale se enumără viclenia, manipularea, șarmul ieftin și cel mai important, sângele care tâșnește din nas. Vocabularul acestui personaj cuprinde în general replici de agățat ieftine și patetice și - aplicând principiile ironiei sorții - mai niciodată nu reușește să agațe o fată. Și când îi iese e clar ceva dubios la mijloc. Ori visează, ori fata nu e fată, etc. Ca-n viața reală, anime-urile merg pe principiul de fete atrase de băieți dezinteresați așa că bravii soldați perverși nu agață nimic din cauză că exagerează. E adevărat că formele perverșilor pot varia și să se dividă în mai multe subcategorii: maestrul pervers, colegul de bancă/prietenul cel mai bun pervers, starul pervers, etc. Un alt gest des întâlnit la ei este nevoia de-a apucă fetele de zonele intime. Acesta lucru se întâmplă mai ales în ecchi-uri, unde aceștia nu ezită să se arunce asupra sânilor ca românul pe sticla de pălincă. Un personaj destul de comun, extrem de previzibil, dar pentru care nu poate decât să-ți pară rău pentru că știi că niciodată nu va reuși. La început mă distrau genul ăsta de personaje, însă le-am văzut de prea multe ori, iar acum nu fac decât să-mi trag o palmă peste frunte de fiecare dată când îi văd.


Exemple: Sanji, (One Piece) Roshi, (Dragon Ball Z) Jirayia, (Naruto/Naruto Shippuden) Brock, (Pokemon) Issei, (High School DxD) Aikuro, (Kill la Kill) Spirit (Soul Eater)

3. Emoul cool

A treia tipologie din lista noastră este deja bine cunoscutul personaj misterios, rece, care nu vorbește  mai niciodată și este extrem de puternic. Acest personaj de regulă este unul care suferă foarte mult în interior. Deși nu se implică în mai nimic și nu vorbește prea mult acesta este admirat de către personajele de sex feminin, chiar și de unele de sex masculin, însă majoritatea băieților își refulează admirația și-o exercită prin ură. Are un statut social destul de ridicat tocmai pentru că inteligența și talentul sunt de partea lui cam în orice ar face. Totuși, chiar dacă este atât de înzestrat cu daruri din partea autorului el este mereu nefericit. Săracul! Mereu suferă în interior. De cele mai multe ori din cauza unui eveniment tulburător care a avut loc în trecutul acestuia. Totodată, să nu credeți că e perfect, are defecte, slăbiciuni, pe care și le arată doar celor mai apropiați. Aroganța, complexul de superioritate, sunt niște chestii vitale care nu-i lipsesc niciodată acestui personaj. Chiar dacă este atât de „perfect”, emoul cool are totuși o figură - de regulă masculină - pe care o apreciează și-o privește cu admirație. Un model. Acesta poate lua forma unui frate mai mare, unui tată, unui exemplu pe plan profesional, un maestru, etc. O altă caracteristă cheie ar fi dezinterestul total față de fete. Chiar dacă are succes la sexul frumos, emoul nu va fi niciodată interesat să bage florile-n salam pentru că are un obiectiv mult mai profund în minte asupra căruia obsedează și nu își permite să piardă timpul cu chestii irelevante precum sexul. Ups! Acesta totuși poate dezvolta relații de prietenie cu unele fete și în special cu personajele masculine pe care îi percepe drept rivali. Emoul cool duce această rivalitate atât de departe încât ajunge să depindă de celălalt, angrenându-se oarecum într-o relație ușor homoerotică. Da, mă uit la voi doi, Naruto și Sasuke.


Exemple: Sasuke, (Naruto/Naruto Shippuden) L, (Death Note) Ulquiorra, (Bleach) Itachi, (Naruto/Naruto Shippuden) Lelouch, (Code Geass) Light (Death Note)

4. Bufonul hiperactiv

Uită-ne la cea de-a patra tipologie enervantă. Binențeles că nu putea să lipsească din această listă bufonul hiperactiv. Hiperactivitatea este o trăsătură care se poate aplică mai multor tipologii, chiar și unora menționate mai sus precum perversul sau protagonista enervantă. Dar dacă iei un bufon - de regulă repezit, mușchiulos și fără prea multă materie cenușie în cap - obții tipologia protagonistului pe care o adoptă destul de multe serii anime. Bufonul hiperactiv e simplu. E un personaj ușor de înțeles, previzibil, ceea ce-l face mai mult decât perfect pentru postul de protagonist al seriilor ușoare. Acesta are abilități - dacă e vorba de shounen - combatative destul de bune și un spirit de luptător înnăscut. Chiar dacă nu sunt cele mai inteligente chifltele din bol, dau dovadă de-o ingeniozitate cum rar mai vezi când se avântă în lupte, de la strategii la care nu te așteptai, la mișcări noi care mai de care spectaculoase și eficiente. De regulă au un țel simplist după care aleargă cu tot patosul lor. Spre deosebire de emoul cool, bufonul hiperactiv își mai face timp și pentru alte activități, are mai mulți prieteni și poate dezvolta un interes pentru personajele de sex feminin. Nu ca și perversul, care se dă la toate, dar mereu există ”acea„ fată care îi cade cu tronc și pe care vrea s-o impresioneze. Nu este cazul tot timpul, de multe ori obsesia lor făcându-i orbi la cele ce se petrec în jurul lor. O caracteristică importantă a lor este apetitul foarte mare și faptul că și dacă mănâncă în cantități industriale la o masă tot nu se îngrașă. Ce-aș vrea să am și eu skill-ul ăsta! Există cazuri în care personalitatea lui devine duală. Ideea e că bufonul - care la bază este un rol asumat de către niște oameni - poate deveni serios. Își poate da jos masca de bufon și să devină cu adevărat serios. Aceștia manifestă încă o parte pe care o scot la lumină doar atunci când lucrurile scapă de sub control iar acest lucru îi face cu adevărat periculoși. Vorba aia: ”Fugi de bufonul care nu se prostește!„ E protagonistul ideal pentru un shounen, dar deja devine mult prea uzat.


Exemple: Goku, (Dragon Ball Z) Naruto, (Naruto/ Naruto Shippuden) Luffy, (One Piece) Natsu (Fairy Tail) Gon, (Hunter x Hunter) Yusuke, (Yu Yu Hakusho) Vash (Trigun)

5. Pămpălăul bun de nimic

Am ajuns și la ultima tipologie de personaj anime din lista noastră. Cel mai enervant tip de personaj - părerea mea - este pămpălăul bun de nimic. Totodată cred că e și cel mai des utilizat. M-am săturat de el, deja mă enervează și mi se face rău de fiecare dată când văd un anime nou cu acest soi de protagonist. După cum spune și numele, acest personaj este portretizarea fraierului, sprijit, fără niciun telent sau abilitate specială - la prima vedere - care este mereu subjugat de către cei din jurul lui. Este genul de băiat cuminte, responsabil, care ascultă de părinți și de profesori și face exact ceea ce trebuie. Exact ca tine... Bine, glumesc! O caracteristică foarte importantă a orcărui pămpălău bun de nimic care se respectă este idealismul ieșit din comun. Întâlnim asta și la bufonul hiperactiv, însă pămpălău bun de nimic o face într-un mod mai perfid. Cum așa? Bufonul hiperactiv este îndreptățit să fie idealist pentru că posedă talentul sau abilitățile necesare pentru a-și împlini idealul, în timp ce pămpălăul nu tot timpul. E o tipologie ipocrită. Există și combinații între cele două tipologii, e drept, putând avea un bufon bun de nimic. Dar nu tot timpul. Așa. E al dracului de idealist. La modul ăla enervant. Are o fixație și deși realizează și el că nu are abilitățile necesare se aruncă cu tot ce are în fața pericolului, dând dovadă - nu de curaj și bunătate cum s-ar crede - de prostie și ignoranță. Noroc că aici vorbim de anime-uri, unde proștii reușesc. Bravo! Dintr-o perspectivă socială pămpălăul bun de nimic e la coadă. Nu e popular, nu prea are prieteni, fetele îl ignoră - dacă nu e ecchi - și nu are nimic special prin care să se remarce. Totuși, datorită curajului și altruismului său devine la un moment dat apreciat de către oamenii din jurul lui. Acesta are foarte multe calități pozitive prin care se remarcă pe parcus - bunătate, altruism, curaj, etc. Întreg personajul este o metaforă la clasica zicală: „Dacă vrei, poți!”. Mda, în realitate nu-i așa de simplu, însă în convenția anime-urilor funcționează. Într-un final pămpălăul mereu își va îndeplini visul și cel mai important, nu se va schimba sau abate de la calea lui „dreaptă”.


Exemple: Midoryia, (Boku no Hero Academia) Kaneki, (Tokyo Ghoul) Tsuna, (Katekyo Hitman Reborn) Tsukushi, (Days) Shirou (Fate series)

Am încheiat. Sper că v-ați distrat! Dacă v-a plăcut nu uitați să shareuiți pe facebook! Transmisie încheiată!

Recenzie Boku no Hero Academia: Mai simplu de-atât nu se poate

Azi povestim despre un anime care trebuia să primească o recenzie din partea mea acum mult timp. Drept vă spun că mi-e în plan deja de câteva luni bune. Atunci de ce n-am făcut-o mai devreme? Asta pentru că a durat vreo trei sau patru luni să-l duc la bun sfârșit. Dacă mai țineți minte, mă plângeau eu acum două articole că am stat patru luni pe o serie de doișpe episoade. Păi da, ăsta e ”acel„ anime de care vorbeam atunci. M-am apucat de el de-ndată ce a apărut însă nu m-am putut ține de vizionat - din varii motive, vedeți articolele anterioare - și-am lălăit-o cu câte-un episod două odată la câteva săpătămâni, când mă mai apuca cheful. În fine. Nu mai contează. Important este că zilele astea am apucat să-l termin și acum pot scrie despre el.


Mulți îl consideră ca fiind predecesorul One Punch Man. Nu trebuie să fii mare filozof să-ți dai seama de ce. Cele două serii se asemănă mult. Ambele sunt shounen-uri care parodiează, deși la OPM parodia diferă puțin. Cum parodiează cele două serii diferit? Ei bine, pentru început, OPM se duce mult mai departe cu parodia decât My Hero Academia. OPM se vrea a fi o serie care parodiează nu doar genul shounen cu superi eroi, ori super eroii în general, ci și întregi tipologii de personaje, situații, clișee, întâlnite nu doar în genul acesta. Fuck it! Parodiează chiar și niște chestii care țin de cultura vestică. My Hero Academia se rezumă doar la oala de supă din care face parte. Fapt care reiese printr-o absurditate mai mare atunci când abordează personajele, universul în sine, etc. I mean, avem oameni cu super puteri, pardon, quirk-uri chiar cretine. (în sensul bun) De la fata care e o mufă jack la oameni pe jumătate animale. Și OPM avea astfel de chestii, însă le atribuia doar figurilor secundare, neimportante, iar în rest design-ul, puterile, universul, erau cât de cât serioase. My Hero Academia face exact pe dos. Alege niște puteri și-un univers puieril, însă abordează situațiile mult mai serios decât OPM, fiind o parodie stilistică în primul rând. E drept că se leagă și de tipologiile shounen-ului clasic, însă se oprește acolo. Pe scurt, OPM parodiează mai multe genuri și o face în deosebi prin absurdul situațiilor și a personajelor, în timp ce My Hero Academia se rezună doar la shounen-ul cu super eroi și puteri, marjând cu precădere pe stilistică și modul de funcționare al universului.

Închei aici comparația dintre cele două anime-uri. Articolul nu se numește ”Diferența parodică dintre One Punch Man și My Hero Academia”. Înainte să intru mai adânc în analiză, vreau să spun că deși mi-a luat patru luni să termin anime-ul, chiar mi-a plăcut să-l urmăresc. Încă de anul trecut seria a creat un hype imens printre fanii anime de pretutindeni. L-am așteptat și eu. Găseam articole care-l numeau piatra de temelie a următoarei generații de shounen-uri. Am fost curios așa că nu am stat pe gânduri și am vizionat primul episod imediat ce a apărut. Credeam că o să fiu dezamăgit din nou. Puține serii cu un hype atât de mare sau cu un fandom bogat ajung să-mi placă. Însă spre deosebire de Noragami, - care nu înțeleg de ce e atât de popular - am înțeles perfect isteria din jurul My Hero Academia


Vă zic din start că anime-ul este mediocru ca și calitate propriu-zisă. Repetă aceași poveste pe care o face fiecare anime shounen, aduce în prim plan aceleași situații de zi cu zi, până și personajele sunt tipicare. Cel mai bun exemplu este chiar Midoriya, fraierul care nu e bun de nimic, dar care printr-o voință de fier ajunge în top. Apoi îl mai avem pe Veget... pardon, Bakugo, copilul arogant, destructiv și tâfnos. Și pe bună dreptate... Dacă l-aș vedea și eu pe Midoriya cum primește pe tavă tot ce are nevoie și eu aș fi nervos. All Might este figura maestrului ghiduș, Todoroki, băiatul cool și extrem de puternic, Ilida puștiul responsabil, Uraraka fata cu capul în nori. Vedeți? Nimic nou. Am mai văzut genul acesta de poveste de o sută de ori. Și voi l-ați văzut. E acolo, la mijloc, pe-undeva. Desigur, fiind o animație făcut de cei de la Bones strălucește la capitolul ăsta. Culorile, texturile, coregrafiile, toate sunt foarte bine făcute, chiar și muzica mi-a plăcut mult iar luptele au fost animate foarte bine. Ok. Și-acum... e oare rău faptul că My Hero Academia este un shounen tipic? Nu. Și vă zic și de ce.

Titlul articolului este un big hint în acest sens. Da... mai simplu de atât nu se poate. Sunt multe motive care au dus la creșterea acestei serii în popularitate și-l fac chiar un anime decent - asta dacă ne raportăm la genul din care face parte. Anime-urile - sau orice - cu super eroi prind cel mai bine la public. Mereu așa a fost și consider acest că trend va dăinui încă mult de acum acum încolo. Nu intru în detalii. Am alt articol pregătit unde voi discuta numai despre acest lucru. Când m-am apucat de serie singura mea așteptare era că o să văd din nou un anime tipic shounen și exact asta am văzut. My Hero Academia este făcut inteligent. La Noragami de exemplu m-a deranjat că avea niscaiva mai multe pretenții decât ceea ce era defapt. Eu sunt setat să judec o chestie în funcție de intenția din spatele ei. Acum, e drept, și modul de realizare contează, dar aici e fără cusur. E clar că se vrea a fi o serie simplă. Personajele sunt simple, povestea e simplă, acțiunea abundă, dar nimic prea complicat. Și cam asta este ceea ce vrei să vezi de la o serie shounen. E drept că apreciez anime-urile shounen care vor să facă mai mult și le iese, însă nu voi reproșa nimic uneia care face exact ceea ce trebuie. Mi-a plăcut să urmăresc seria, a avut doza aia de acțiune, emoție, suspans necesară ca să te țină cu genunchii încordați, deci a fost ok. Și de asta a plăcut oamenilor, că e simplu, simpatic și - mai ales în primele și ultimele episoade - un adevărat carusel de emoții cum s-ar traduce din engleză.


Publicul infantil și mai puțin avizat e cel care se uită la un produs vizual - fie ce-o fi el - ca să se relaxeze și să simtă anumite emoții. Iar când încă n-ai gusturile foarte bine formate și nici experiența și maturitatea necesară ca să distingi ceva kitschios de ceva de calitate, aceste emoții sunt furnizate foarte ușor de produse cu o calitate îndoielnică. Shounen-urile, care sunt niște anime-uri de mâna a doua în general, se pricep foarte bine la treaba asta. Acum, la My Hero Academia povestea se complică puțin. Da, e al naibi de kitschios, de ieftin, chiar repulvis la o primă impresie, însă totul e asumat. Nu se vrea a fi ceva serios din start. Autorul a ales să-și dozeze fiecare element din poveste extrem de inteligent. Și nu glumesc! Nu vine cu nimic nou, stă în banca lui, abuzează și totodată ia în derâdere clișee și tipologii ale genului și o face foarte bine. Aceste elemente „ieftine” funcționează foarte bine aici tocmai prin simplitatea de care dau dovadă. 

Așa. Să revenim la emoții. Protagonistul nostru este unul tipic, simplu, un nimeni idealist ce pune binele altora deasupra binelui personal. Un clișeu jegos dacă mă întrebați, dar care funcționează aici, unde tot clișeul jegos este asumat și livrează acelui segment de spectatori - și în unele cazuri nu numai - exact ceea ce trebuie. Emoții. Îl vedem pe Midoriya care prin bunătatea și perseverența lui este luat sub aripă de către All Might. Vedem cum se antrenează și-și dezvoltă anumite abilități dar nu se schimbă. Asta este un lucru observat în general la acest tip de anime-uri care pe mine mă cam enervează. Genul ăsta de protagonist - pămpălău idealist - nu se schimbă mai niciodată. De ce? E clar că după experiențele prin care a trecut n-ar mai trebui să fie aceeași persoană. Dar nu, el rămâne mereu același. E enervant și probabil unul dintre minusurile pe care i le aduc anime-ului. Își dezvoltă personajele foarte puțin. Toți rămân aceeași de la început până la sfârșit. Chiar și Bakugo, care a trecut printr-un set de evenimente destul de neașteptate pentru el și care l-au împins oarecum către un soi de maturizare revine la pușlamaua arogantă și distructivă care era înainte. Vedeți? Chiar și cand se dezvoltă anumite personaje, atunci când ies din lumina reflectoarelor devin ceea ce erau, lucru care face ca toate episoadele și momentele cu ele de până atunci să devină inutile. God damn!


Ideea este că anime-ul știe să-ți dea foarte bine doza aia de emoții necesare care să te facă să-l iubești și să te uiți în continuare la el. Adugând acelor momente epice când îl vezi pe Midoriya - care deși știe că e inutil - cum lutpă niște muzică și profitând de calitatea animației celor de la Bones... pac! Ai o combinație fatală. O bombă calorică pentru toți shouneniștii de pretutindeni. De asta zic că anime-ul câștigă prin simplitate și prin faptul că dozează inteligent emoțiile și intensitatea. Și cred că ăsta este motivul pentru care mie-mi place, ție-ți place, bunicului tău îi place, ș.m.d.p. Chiar dacă n-am fost prea impresionat de acele momente de tensiune și emoție explozivă în care Midoriya se arunca inconștient, am apreciat modestia acestui anime. Ce ciudat sună! Am apreciat la el că vrea să fie doar un shounen tipicar și drăguț și cam asta și e. Niciodată n-am avut așteptări mai mari. La seriile overhyped precum acesta există două posibilități: 1. ori e prost rău 2. ori e bunicel dar conștiința populară a fanilor habar nu are de adevăratele motive pentru care e. Îi înțeleg pe entuziasmați în cazul de față însă tare mă tem că se entuziasmează crezând că e un anime genial. Nu e, e mediocru - bunicel și nici măcar nu încearcă să iasă din zona asta. Așa că rog fanii să mă înțeleagă și să reflecteze puțin, nu-s hater, chiar deloc, apreciez orice astfel de produs care știe ce vrea și face bine ceea ce face, însă să nu-i dăm atribute exagerate. În cazul de față avea de-aface cu un shounen confortabil, tipicar, simpatic și care provoacă o anumită plăcere când îl urmărești. 

În încercarea de a nu lungi recenzia asta mai mult decât trebuie și pentru a vă proteja retinele de la acea maladie îngrozitoare care se numește ”prea mult citit„ voi mai vorbi despre un singur aspect care m-a frapat și voi încheia. Personajul All Might chiar se pretează numelui care i-a fost dat. Un personaj cu iz parodic dar care reușește să transmită mult mai multe decât majoritatea personajelor asemănătoare din serii care chiar se iau în serios. Mi-a plăcut cel mai mult din tot anime-ul. De la design-ul acestuia, în ambele lui forme. Prima o reprezentare herculiană a ceea ce se vrea a fi un super erou dint-o bandă desenată, chiar și design-ul cu acele umbre menite să-i scoată mușchii în evidență și să-i acopere ochii, iar al doilea, portretizarea aproape scheletică a unui muribund care abia poate să se miște și să vorbească. Atât felul în care arată cât și personalitatea lui sunt o metaforă a conceptului pe care acesta îl aduce, acela de pace și justiție și de muncă asiduă și persevernță care te pot duce oriunde vrei.


Gata! Închei aici. My Hero Academia, un shounen așa cum ar trebui să fie orice shounen tipic. Își cunoaște limitele, nu vrea să fie mai mult decât este și chiar din această cauză oferă privitorului un periplu plin de acțiune impresionantă, comedie, emoții și suspans pentru cel de-al doilea sezon. Totodată, în ciuda laudelor aduse, nu trebuie supraapreciat sau aclamat ca fiind un anime genial. Nu e. E acolo, printre shounen-urile decente și nimic mai mult. Dintr-o perspectivă obiectiv generalistă nu e foarte bun și nici într-un caz genial. Pace! 

Dacă v-a plăcut recenzia mai dați și voi un share pe facebook. Mă ajută. Vreau să formez un nou cult... Go on! I need followers! Glumesc! Da poate mai sunt și alții p-acolo, prin lista TA de prieteni care m-ar aprecia la fel de mult. Brânză!

Recenzie Noragami și Noragami Aragoto - Progres, dar totuși mediorcu

Hei!

 A venit vremea să fac recenzia... aia promisă acum patru luni. Sper că n-ați așteptat-o prea mult! *râsperplex* V-am zis că revin. E drept că mă mișc ceva mai greu dar după cum v-am atenționat în ultimele mele articole, blogul nu e foarte sus pe lista mea de priorități. Așa. Azi vorbim despre unul dintre cele mai populare și apreciate - nu-mi explic de ce - anime-uri în cultura consumatorilor români de rând. Atâția oameni mi l-au tot băgat pe gât încât s-a activat hipster-ul din mine și a trebuit să depun un efort colosal ca să mă apuc și eu de el. Yato în sus, Yato în jos - era cazul să văd cu ochii mei cine naiba-i Yato ăsta. A trecut ceva timp de când l-am văzut, deoarece, după cum bine știți dacă ați citit articolul trecut, am luat o pauză considerabilă de la anime-uri. Am văzut ambele sezoane undeva prin Ianuarie și a fost ultimul anime pe care l-am putut vedea într-un ritm normal mie. Deși l-am văzut de mult memoria mi-e destul de proaspătă, tocmai din cauză că nu prea am văzut alte anime-uri între timp.


Ce pot să zic despre Noragami este că aveam așteptări ceva mai mari de la el. Da, știam de la început că am de-a face cu un shounen tipic și faptul că e atât de popular denotă fix calitatea mediocră pe care - după părerea mea - o dobândește cu greu abia din al doilea sezon. Noragami pare a fi o mixtură de genuri care aparent se împletesc destul de bine. Cred că asta a atras lumea și a dat acel aer aparte pe care anime-ul îl emana. Ceea ce strică în cazul de față este modul în care a fost realizat. Premisa de la care pleacă anime-ul se aseamănă exagerat de mult cu cea din Blood Lad - exceptând utilizarea temei vampirilor - și se duce spre o rețetă clasică abordată în seriile de gen. 

Avem un grup de indivizi - Yato, Hiyori, Yukine - considerați drept proscriși într-o lume în care zeii există și nu doar atât, au și puterea de-a interveni în viețile oamenilor. Tipologiile acestora respectă și ele un soi de potretizare biblică. Bazându-se pe ideea de politeism fiecare zeitate nu este prea complexă, personalitatea corespunzând cu ideea sau conceptul pe care îl reprezintă. Avem zei înțelepți, zei aroganți, zei iubitori, zei juști, zei malefici, etc. Ah... și-l mai avem pe Yato, care are un caracter ușor delăsătoar și cinic, nelipsit de bufonării, dar care ascunde o personalitate mult mai diferită și - să-i zicem - sălbatică.


Pe lângă tema - din ce în ce mai utilizată în anime-uri - zeităților, privim către un periplu al eroilor care are un scop aparent - restaurarea condiției inițiale a lui Hiyori și drumul spre faimă a lui Yato - dar spre care nu pare să se îndrepte niciodată. Ăsta e unul dintre reproșurile cele mai mari pe care le aduc poveștii, mai ales în primul sezon. Își face destul de repede cunoscute intențiile, dar nu evoluează aproape deloc într-acolo. Dacă ar fi să refac tot sezonul întâi aș lăsa primele trei episoade și ultimele două, restul de acțiune merită tăiată că nu te duce nicăieri. Și vă rog din suflet să nu folosiți clasicul argument: Dar Nekirus, povestea e relevantă și în acele momente pentru că îți descrie personalitatea personajelor și te ajută să înțelegi mai bine universul lor. Da... dar... e oare atât de greu să arăți toate chestiile astea într-o acțiune sau șir de acțiuni care chiar să fie relevante pentru poveste, decât să dai enșpe mii de episode cu dramele fandosite ale lui Yukine?

 Altă temă des utilizată este cea a sufletului în diferite forme ale lui. Avem sufletele care după moarte pot deveni corupte și să se transforme într-o entitate demonică al cărui scop e să devoreze alte suflete. Pe urmă vine tema sufletului folosit pe post de armă. Da, există niște suflete speciale care pot deveni arme divine pentru zei ca să-i folosească în lupte. Prin acest lucru ei se alătură casei zeului respectiv și acesta câștigă notorietate și putere. În cele din urmă dacă e să sintetizăm tot ceea ce-am scris mai sus într-o propoziție ar fi cam așa: Protagonistul - care este un proscris, leneș, aparent bun de nimic, bufon, dar care are o latură ascunsă - împreună cu prietenii săi se luptă cu niște suflete umane corupte pe care le combat folosindu-se de alte suflete ce se pot transforma în arme. Unde am mai văzut noi asta? În multe locuri. Și sincer n-am nicio problemă cu reciclarea temelor des întâlnite... Noragami chiar o face destul de original aș putea spune, tu ca spectator simțind unicitatea universului respectiv, însă modul în care este expusă povestea - de multe ori stagnând și introducând episoade care n-au relvanță - face din el doar un anime ce se vrea a fi mai mult decât este.


Mă simt din nou ca la Angel Beats!, când părerile mele legate de un anime detul de apreciat de către foarte mulți sunt contradictorii cu a lor și nu înțeleg de ce. Aș zice ok dacă ar fi o chestie de gusturi, însă nu e. Noragami e doar prost și atât. Bine, poa să-ți placă dacă ești avid de shounen-uri cu multă acțiune, situații clișeizate și care nu te provoacă în niciun fel. Nu zic că Noragami este un anime foarte prost. Aragoto mai ales are niște părți foarte bune și se vede o evoluție uriașă față de primul sezon dar auzind atâtea chestii bune despre el cred că mi-am pus eu așteptările mult prea sus.

Povestea - deși reciclează o temă comună - are potențial, însă modul în care este construită acțiunea și personajele fac din Noragami un shounen tipic și nimic mai mult. E plin de momente moarte, când simți că nu avansează deloc sau că ceea ce se petrece nu are relevanță pentru desfășurarea de evenimente principale. E mult prea fragmentat și se sare repede de la o chestie la alta, lăsând loc de foarte multe inconsistențe. Primul sezon merge pe ideea de serie - fiecare episod are o poveste de sine stătătoare care se integrează ca o microstructură în intriga principală - și prezintă cam același set de evenimente. În principiu apare un ayakashi iar Yato îl omoară până la final. Ca să nu mai spun de numărul enervant de momente cu Yukine și văicărelile lui. În prima parte a seriei nu mi-a plăcut deloc acest personaj, mi se părea incredibil de enervant, fără logică, iar după ce s-au chinuit atâta să-i construiască mantra de puștan fandosit și cu fițe, acesta se dă pe brazdă forțat și într-un mod total neconvingător.


E drept că Noragami Aragoto cunoaște o evoluție pe toate aspectele. Povestea nu mai merge pe ideea de serie și se împarte în două mari arc-uri, urmărind fiecare câte un unul dintre cei șapte zei ai norocului - Bishamon și Ebisu. Evenimentele încep să aibă relevanță pentru poveste, prezentând intrigi puternice și convingătoare care duc acțiunea mai departe. Conflictul dintre Yato și Bishamon de care eram atât de dezamăgit că n-a mers în nicio direcție în primul sezon acum își găsește rezolvarea, personajele evoluează într-un mod realist și bine prezentat, - ceea ce nu e un lucru des întâlnit la shounen-uri. Tot acel comic de situație absurd și prostuț este redus consderabil, seria adoptând o tentă mai întunecată, iar convingerile lui Yato sunt mult mai puternice și evidente în partea a doua.

Personajele nu m-au impresionat cu nimic... ba chiar am urât o bună parte dintre ele. E clar că nu s-a vrut complicarea cu personaje mult prea complexe și greu de înțeles. Toți respectă o tipologie destul de evidentă iar altele - precum Yato - te păcălesc să crezi că au greutate. Nu e așa. Yato merge destul de simplu pe tipologii bilaterale - una a bufonului neserios și pus pe șotii și cealaltă a luptătorului periculos, serios și însetat de sânge. Hiyori este aceeași protagonistă enervant de insistentă care îl pune în mișcare pe protagonist iat Yukine... lăsați... mai bine să nu mă apuc de vorbit despre el.


În concluzie, deși cunoaște o evoluție în al doilea sezon și devine urmăribil, seria Noragami rămâne un shounen tipicar ce abordează teme deșa clasice, se folosește de tipologii cunoscute și ramifică povestea în mult pre multe incursiuni și situații inutile, dar asta nu-l face mai prost decât restul suratelor ei din aceeași gamă. Ca să fiu sincer am văzut altele și mai proste. E un anime slăbuț care devine okish odată cu Noragami Aragoto, dar în jurul căruia s-a creat o isterie și-un fandom foarte mare pe care nu mi-l pot explica. Am încercat să fac recenzia mai scurtă. Sper că mi-a ieșit. Înjurați-mă liniștiți!

Cugetări Nekirusiene - Gânduri. Pauză. Renunțare. Anime-urile din perspectiva unei adicții trecătoare.

Nu știu cine mă mai ține minte. Aveam eu pagina asta... blog, mă rog, unde postam tot felul de aberații care câteodată erau luate mult prea în serios de către unii. Într-o perioadă de juma de an am avut mai multe tentative de resuscitare a blogului însă fără succes. Mulți factori, de ordin extern, au contribuit la lipsa mea de interes și de timp către a mai continua. Am terminat o facultate în perioada asta, am început studiile de masterat, mi-am găsit un job, deci vă dați seama că tranzitez încet spre ceea ce se cheamă ”adult”. Deși-mi prinde bine această semi-independență față de familie și banii în plus, e drept că-mi lipsește timpul liber, care, deși încă există devine ceva mai greu de gestionat. În mare parte nu lipsa de timp a contribuit la menținerea inactivității mele. Deși eram ocupat puteam să strecor o oră, două ca să mai scriu ceva.

Pur și simplu am ajuns să mă satur. Nu din cauză că mai sunt unii hateri idioți, sau alții doar idioți, care să comenteze aiurea. Am obosit. În ultimele șapte luni am văzut vreo 2 serii anime... și-alea terminate cu chiu cu vai. Cum să mai postez pe blog când eu mă chinui aproape două luni să termin o nenorocită de serie de doișpe episoade. Pur și simplu nu-mi mai venea să mă uit la ele. Sincer, puțin îmi vine și acum. Am ales să continui totuși, să încerc să extind blogul, să acaparez oameni noi și să las comunitatea asta într-o stare cvasiindependentă de mine. Sunt încă două anime-uri despre care aș scrie, poate mă voi apuca de altele noi... poate, însă reluându-mi atribuțiile nu prea am de ales. Vreau să văd cum merge. Dacă totul e ok o să încerc să reintru în ritmul pe care l-am avut odată și în același timp să las loc și pentru alții.



Mă întorc. N-am vrut să irosesc prima postare după atâta amar de vreme pe ceva simplu (recenzie) așa că am stat să mă gândesc la un subiect interesant. Autoanalizându-mă mi-am dat seama că perioada de stagnare prin care am trecut este o idee cu potențial de cugetare nekirusiană. ”Ce-ar fi daca-aș analiza puțin ce simt în momentul ăsta față de anime-uri și de ce nu-mi mai vine să le urmăresc?” Cam asta m-am întrebat. Și mi-a picat fisa în momentul în care am conștientizat că este o chestie universal valabilă. Sunt sigur că cunoașteți persoane care au luat pauză de la anime-uri, sau au ales să se lase de ele de tot... poate chiar voi ați trecut printr-o astfel de perioadă. În această postare voi încerca să analizez pe scurt mai mulți factori care pot interveni - desigur, într-un mod cât se poate de subiectiv - și să reducă din acesta poftă avidă de animații japoneze.

Voi aborda pe rând mai multe cauze și situații care simt că m-au distanțat - sau mă distanțează încă - de plăcerea ce-am avut-o odată și voi încerca să scriu de unde vin și cum se manifestă. Ca un discurs justificator: nu încerc să zic că m-am lăsat de anime-uri, sau că postarea analizează oamenii ce-au făcut-o, - deși se poate aplica și pe nișa aia - dar voi încerca să merg pe factorii declanșatori de pauză, de un soi de anxietate față de anime-uri și de ridicarea unor probleme de nivel pseudoexistențial atunci când vine vorba de modul în care ne raportăm la anime-uri presați fiind de factori externi - societate, diferite medii de expunere, etc. Acum... șă-nșepem!

1. Societatea

Poate cel mai des întâlnit factor care te împinge să problematizezi serios această pasiune este societatea. Cu riscul de-a fi rău, vreau să spun că trăim într-o societatea idioată. Lume rea, care judecă și te cataloghează drept ”ceva„ fără să încerce măcar să te înțeleagă. Pe scurt, idioți. În România cultura anime este văzută de marea majoritate ca fiind un soi de ciudațenie orientală pentru ăia micii, sau și mai rău, devine o caracteristică a conceptului de ”fraier„ pe care toți idioții îl atribuie oamenilor. Nu mai vorbesc de oamenii trecuți de 35 de ani, să zicem, și de incapabilitatea a peste 90% dintre aceștia să înteleagă că animațiile nu sunt neapărat un gen cinematografic destinat copiilor. Mă rog! Lor nici n-ai ce să le ceri, crescând și trăind într-un sistem care-ți limita mult gândirea. Poate există printre voi oameni care și-au ascuns de multe ori această pasiune și n-au recunoscut că urmăresc anime-uri. Eu unul - slab de înger, de-altfel - am făcut-o... și nu odată. De ce? Tocmai din frica asta de-a nu fi judecat. Mai apoi asta te duce la acele probleme psudoexistențiale de care menționam. ”E în regulă să mă mai uit la așa ceva?”, ”Dacă află cineva?”, ”Nu-s prea mare oare?”, ”De ce-mi plac? Ceva nu-i ok cu mine.” and the list goes on... Nu am întâmpinat toate aceste problematici, însă îmi pot imagina că apar... la un moment dat. Unii trec peste și-și bagă mădularul în ea societate. Bravo lor! Pe alții am observat că-i afectează. Și pe mine câteodată, dar nu îndeajuns încât să zic stop.

2. Mediul și conținutul

Acum...Nu cred că ai nevoie de mai mult de doi neuroni în cap ca să-ți dai seama de faptul că anime-urile sunt chessy. Sunt brânză frate! Mai adaugăm și mediul de expunere - animația - care e băgat în mentalul colectiv occidental ca fiind un produs destinat purtătorilor de scutece, te ia și mai tare cu amețeala. Bun. Avem o chestie pe care noi inconștient o asociem cu ceva pentru prunci, care pe deasupra mai e și al naibi de iefin. Oricât de complex și de matur ar fi anime-ul tot există niște specificități de gen și culturale pe care japonezii le bagă și nouă ni se par chessy. De la tipologii de personaje, exemple de situații până la stilistică. Că aia e... Și-aici parcă văd că iar îmi sare lumea-n cap și mă înjură. Mna... puteți s-o faceți liniștiți. Pentru mine anime-urile sunt al dracu de chessy, dar asta nu înseamnă că nu-mi plac sau că n-o să mă mai uit la ele. - o periodă cel puțin. La un moment dat... nu acum, mai demult, eram foarte aproape să mă las de ele tocmai din cauza asta. Mă zgâriau pe ochi unele faze și-mi violau neuronul. Deși nu e cazul mereu, găsind și anime-uri cu niște momente foarte bune. Ideea e că unii poate ne gândim la un moment dat că anime-urile-s aiurea. Mna... sunt... dar sunt și faine. Cred că în momentul în care ajungi să fii un consumator fidel deja devine o chestiune legată de gust, însă despre asta voi vorbi mai detaliat la următorul punct.

3. Maturizarea gusturilor

Acest aspect este în strânsă legătură cu cel mai sus explicat. De ce? Păi ca să te poată afecta mediul, dar mai ales conținutul, e nevoie de-o oarecare maturizare perceptivă. Când ești mic e bine. Nu ți se pare nimic ciudat, ieftin, nedigerabil. După ce crești și ți se mai maturizează gusturile îți pui unele probleme. Am cunoștițe pe care acest lucru ia afectat în mod irevocabil. Gusurile se schimbă, cresc, se dezvoltă și de la un punct cred că se nișează. Produsele care ni se oferă devin sclavii subiectivismului nostru. Bine, există cazuri în care maturizarea gusturilor e destul lentă sau stagnează. Asta în cazul leneșilor care nu fac nimic cu viața lor decât să frece menta și nu le place să iasă din zona de confort și să încerce altceva. Ajungi să crești, să descoperi și altele, să conștinetizezi defapt ce sunt anime-urile și calitatea acestora, iar dacă acestea se pliează în continuare pe gusturile tale continui să te uiți. Dacă nu... aia e, a fost și-a trecut mai departe. Sunt cazuri și cazuri. Alții, forțează această maturizare și ignoră anime-urile dintr-un snobism pseudointelectual. Tocmai pentru că sunt chessy. Mna... aceasta gândire e doar o falsă maturizare. Nu contează natura produsului atât timp cât se pliează pe gusturile tale. Singura chestie importantă e să ai discernământul necesar ca să apreciezi calitatea produsului la valoarea lui adevărată și să înveți diferența dintre ”îmi place” și ”e bun”. Nu orice ne pleace e neapărat bun și viceversa.

4. Descoperirea unei alte surse de entertainment

În general lumea se uită la anime-uri pentru că sunt o sursă bună de distragere a atenției de la ce se petrece în jurul lor și le oferă doza aia de satisafcție pe care subconștient o caută. Unele sunt amuzante, altele mai dramatice, unele îți dau și hrană intelectuală - dacă știi să le alegi. Ești pasionat și nu te mai saturi de ele. Nu?... Păi, cred că unul dintre motivele des întâlnite datorită cărora survine o pauză de anime-uri în viața oamenilor este descoperirea unei noi pasiuni. Poate îți dai seama că jocul ăla mișto ce-a apărut luna trecută te face să te simți mai bine ca un anime. Stai și-l joci până obosești. Sau te apuci de-un sport... sau de băut și droguri... sau... sau poate ai o fază din aia în care te uiți la filme și seriale. În cazul meu au fost momente când am abandonat animațiile japoneze pe altceva. Și e normal să te saturi la un moment dat. Cred că îți prinde bine o pauză de la orice. Te ajută să-ți mai odihnești mintea, să asimilezi mai bine ce-ai văzut până acum, să mai înveți chestii noi și când te întorci la ele poate le privești cu alți ochi. Cel mai ideal scenariul ar fi să le combini pe poate. Puțin de-aici, puțin de-acolo și totul e bine. Cred că sunt unii oameni care pot. Adică singur sunt. Eu nu pot. Îmi place să mă focusez pe o singură chestie o perioadă de timp. Eh... fiecare funcționăm altfel.

5. Lipsa de timp

Uite c-am ajuns și la asta. Poate cea mai răspândită cauză pentru care lumea ia pauză sau renunță la anime-uri. Ajungi în pragul unor momente din viață când ți se adună prea multe și efectiv nu mai ai timpul fizic ca să te uiți. Poate ai un examen important, teză, bac, admitere, naiba mai știe ce și iei o sută de meditații la enșpe mii de materii și stai toată ziua cu nasul în cărți. Poate ești masochist și mai faci și-un sport pe lângă. În alte cazuri crești, nu mai depinzi de mama și de tata, îți găsești de lucru, descoperi că există niște chestii enervante numite facturi pe care trebuie să le plătești în fiecare lună ca să te poți masturba în continuare la filmulețele de pe redtube, etc. E clar că intervin niște responsabilități de care nu poți scăpa și-ți mănâncă din timp. Nu mai freci menta cu zilele cum o făceai altădată și aveai timp să urmărești zece serii anime scurte într-o săptămână. Privat fiind de prețiosul timp te distanțezi și te focusezi pe ceea ce consideri tu că este prioritar pentru tine. Asta nu înseamnă că te lași de tot. Poți să manageriezi foarte bine timpul și când dai de viață și să te uiți în continuare. Depinde de cât de mare e pasiunea. Însă mereu vor fi momente când vei fi mai ocupat și n-o să ai timp.

Închei cu deja clasicul ”ar mai fi„ dar încerc să păstrez postările cât mai scurte ca să mă urmărească și pe mine cineva. Știu că nu vă place să citiți. Nevoia de pauză apare la oricine. E normal ca din anumite motive - printre care se pot enumăra și cele enumerate în articol - să te saturi de anumite chestii. Cred că fiecare aspect din viața noastră joacă un rol important în felul în care ne raportăm la adicțiile mici care ne provoacă plăcere.

Nu zice nimeni că trebuie să te saturi de anime-uri, sau că e nevoie de-o pauză, însă există cazuri și cazuri, oameni și oameni, iar ceea ce-am dezbătut mai sus sunt chestii de care m-am lovit eu sau la care am fost martor. Într-un final contează cât de multă pasiune ai și cât de dispus ești să investești în ea. Crăciun fericit!

Ne extindem! Animekirus caută colaboratori!

Recent, pagina de facebook a blogului a ajuns la 1.500 de like-uri. (bine, acum are 1.499 defapt din cauza unui smartass ce a dat dislike) Nu că ar conta. Mi se pare mult, deși nu e. Mi se pare mult pentru că nu mi-am imaginat, și nici propus, niciodată mare scofală cu blogul acesta. Mereu credeam c-o să fiu unu din tipii ăia underground, cu vreo 78 de like-uri (cel mult) la pagina de facebook, ce debitează și-și așează gândurile în fața unui ecran pe-o tiparniță electronică. Nici n-am plănuit să mă țin de treabă prea mult. Am zis că scriu și eu vreo două articole, îmi fac moftul și gata, trec peste și las în urmă cele trei (dacă am noroc) persoane care mă urmăresc. Spre marea mea surpindere am avut un soi de mini-succes. Nu sunteți 78, că sunteți 1.499. Nu am 3 vizualizări la postari că am 200-300. Deși e puțin, asta înseamnă ceva oameni. Acum ... scopul articolului vine ca o idee de-a face tranziția de la un blog personal către o comunitate în adevăratul sens al cuvântului, o publicație propriu-zisă. Cert e că, deși revenit, nu voi posta foarte des ... și Dumnezeu știe când mă mai apucă o pauză de câteva luni. Nu vă puteți baza pe mine. Luând acest posibil factor în considerare doresc să mă asigur că deși eu n-o să fiu activ, blogul continuă să meargă. Ce vreau defapt? Să tranzitez spre o redacție. Vreau oameni pe care să-i captez și să posteze pe blog alături de mine. Yuuuhuuu!


Cine se simte în stare și apt pentru acest task îmi poate trimite pe facebook sau pe adresa de mail animekirus@gmail.com un articol. Articolul nu are un format anume. Adică nu am pretenția să fie neapărat o recenzie la un anumit anime, o postare de-un anumit gen, nimic. E ok orice, atât timp cât respectă o anumită rețetă adecvată postării și are ca temă anime-urile. Ce mă interesează în momentul de față e să-mi dau seama de aptitudinile voastre scriitoricești și intelectuale, pe baza cărora voi decide dacă vă voi permite accesul în redacție. Cer seriozitate și profesionalism! Știu că e ciudat venind de la un tip care face o tonă de bășcău în articolele sale, dar acum nu urmăresc cât sunteți voi de ironici. Nu accept greșeli mari de scriere și de gramatică. Înțeleg că mai uiți o literă sau nu pui o cratimă unde trebuie, dar dacă ești analfabet și-mi scrii cu ”tz”, ”k” sau orice fel de căcaturi din astea ești out fără discuție. Totodată impun folosirea obligatorie a diacriticelor. Suntem în România, vorbim română, așa că aș prefera și să scriem în română. Cu un mic search pe google le puteți descărca în mai puțin de 5 minute. Articolele vreau să fie clare, concise și mai ales corecte și interesante. Hai să punctăm clar totul:

  • Articolul poate să aibă orice formă atâta timp cât tema este respectată.
  • Tema sunt anime-urile. (DUH!)
  • Să aibă între 500 și 1.500 de cuvinte
  • Să respecte o structură standard. (să aibă început - cuprins - concluzii)
  • Să ziceți ceva. Vreau să simt amprenta personală, nota critică, nu să văd doar niște informații luate de pe google și înșirate în text.
  • Să fie scris corect în română.
  • Să folosiți diacritice.
  • Articolele trebuie trimise pe facebook sau pe adresa de mail animekirus@gmail.com

Dacă veți fi selectați o să începem colaborarea împreună. Voi oferi liberate și lejeritate formală. Puteți scrie recenzii, sau orice alt timp de articole doriți. Accept recenzii și la anime-uri la care am scris deja. Cu cât mai multe păreri cu atât mai bine. Tipurile de articole care există deja sunt următoarele:

  • Recenzii
  • Cugetări Nekirusiene (Editorial)
  • Știri
  • Nekirus Didacticus (Pseudo-tutoriale)  
  • Anime-uri alese (selecții de anime-uri pe-o anumită bază tematică)

Dacă vă simțiți atrași de una din zonele acestea o să puteți scrie liniștiți, fie că e vorba de știri, editoriale, etc., iar dacă aveți sugestii de noi tipuri de articole putem discuta și să le integrăm în conținutul blogului. Oprindu-mă aici, dacă aveți timp liber, creativitate, vă plac anime-urile și doriți să investiți pasiune într-o activitate ce vă oferă șansa de-a folosi acel timp cu folos, vă sfătuiesc să trimiteți un articol. Accept pe oricine, neținând cont de vârstă, atât timp cât persoana respectivă îmi demonstrează că are ceea ce trebuie pentru a-i permite să posteze pe blog alături de mine. Multă baftă și aștept doritori! Seară faină!

Anime-uri alese: 5 anime-uri care îți provoacă mintea

M-am gândit să evit tipica recenzie și să ajut la dezvoltarea unui segment de postare recent apărut pe blog, care s-a bucurat de-un singur articol până în momentul de față. Mă refer la segmentul intitulat ”anime-uri alese”, sau altfel zis, tot un fel de top da cu altă denumire din cauza faptului că-s un hipster jegos care reciclează tot ce prinde și crede că-i aduce cititori. Glumesc! Nu-i un top ... sau mai bine zis, nu-i chiar un top. Anime-urile pe care doresc să le menționez nu ocupă o poziție anumte într-un oareșcare sistem de referințe, ci sunt doar simple selecții personale ce țin de tematica aleasă. 


N-o luați ca fiind un top, ordinea chiar nu contează. Încă-un lucru de menționat pre-încept de articol ar fi faptul că selecția anime-urilor se bazează strict pe seriile urmărite de mine. Dacă cumva omit un anime pe care voi îl considerați demn de-a fi menționat e din cauză că poate nu l-am văzut, ori n-am considerat că merită. Lista e pur subiectivă, nu vreau să aud comentarii cu reproșuri ce nu țin de calitatea materialului. Bun. Hai și fuga marș la gară!

  •  Death Note

E de la sine înțeles că într-un astfel de top nu poate să lipsească anime-ul care este poate cel mai reprezentativ atunci când vine vorba de mind games. Am ales să încep cu Death Note nu din cauză că mi se pare cel mai slab dintre anime-urile pe care le voi menționa, ci pentru că e cel mai cunoscut. (probabil) Anime-ul ”îți provoacă mintea” din varii motive. Primul lucru de menționat e genul, și-anume că abordează aria detectivist/polițistă, oală cu sarmale ce implică din start o anumită iscusință narativă și-o abordare destul de inteligent făcută a subiectelor. Duelul intelectualo-strategic dintre Light și L oferă mereu o doza potrivită de suspans, mister și șoc în același timp, angrenând privitorul într-un periplu conflicutal atât de bine construit încât acesta cu siguranță nu se va plictisi. Ca să nu mai menționez tema mistică, folosirea unui element din cultura uzuală a poporului japonez (shinigami-ul) și abordarea unei idei originale, care să omogenizeze și să lege de una singură toate elementele poveștii, cartea morții. Nu mă lungesc mai mult că nu cred că este nevoie. Dacă vă tentează vreun anime din cele prezentate sunteți invitații mei să-l urmăriți, fiecare anime din acest top vine și cu o caldă recomandare din partea mea.
  •  Code Geass

Code Geass și cu Death Note sunt două anime-uri adesea comparate pentru faptul că seamănă mult unul cu celălalt. Ideea e că nu seamănă anime-urile în sine ci personajele mai degrabă, alături de anumite linii narative abordate. De exemplu avem același gen de protagonist, anti-eroul adolescent care primește în dar o putere ce dintr-o dată îi oferă posibilitatea să realizeze ceea ce vrea. Less or more. La fel și cu rivalitatea dintre personaje, care oscilează în permanență între prietenie și ură. Bine, în cazul Death Note cred că e ceva mai complexă relația această pendulantă dintre personajele centrale, ca să nu mai zic că povestea e mai bună. Nu zic că Code Geass e slab, doar că aleargă în prea multe direcții și vrea să spună prea multe chestii deodată, nereușind să încheie fiecare aspect al poveștii cum trebuie. Am ales să introduc totuși Code Geass în aceasta listă pentru că e unul dintre anime-urile mele favorite. Povestea e destul de bine construită, mai ales în R1, care din fericire e mai domol. Îl numesc un anime care îți provoacă mintea cam din aceleași principii datorită cărora am numit Death Note un astfel de anime: acțiune dinamică, strategii militare cursive și inteligente, personaje intrigante și multă critică socială și politică.

  •  No game No life

Lista avansează iar noi ajungem la No game No life. Sicer să fiu, prima dată când am văzut anime-ul acesta am zis că-i destul de ciudat, și-asta înseamnă ceva venind de la mine, neimaginându-mi nicidecum că ar avea potențialul de care a dat dovadă într-un final. Conceptul, povestea, personajele, toate mi s-au părut dubioase. După un timp episoadele au început să curgă de la sine, nici măcar nedându-mi seama cum am ajuns să fiu prins în mrejele acestui anime. Rușine Nekirus, pentru că judeci ceva înainte să-l cunoști cu adevărat! Fiind un anime mai recent, am ajuns să mă bucur pentru faptul că printre shounen-urile de căcat și pline de acțiune proastă ce tot apar lately se mai găsesc și anime-uri care încă merg pe lupta psihologică, bazată pe tactici și strategii. De ce zic că e un anime care-ți provoacă mintea? Din simplul fapt că îți oferă o perspectivă unică asupra unui gen de anime-uri cu mare potențial intelectual, și-anume genul de strategy games. Oferă o varietate de personaje unice, iar modul în care este construit universul poveștii te obligă să gândești puțin mai mult ca să înțelegi în totalitate modul în care acesta funcționează.

  •  Ergo Proxy

Ergo Proxy reprezintă una dintre cele mai plăcute surprize de care m-am bucurat în materie de anime-uri încă de când le urmăresc. Acest anime reușește să se debaraseze de toate elementele specifice genului care mă enervau pe mine dar am ales să le accept pentru că nu-s un încuiat cu pretenții constante la lozinci intelectuale și pot să conștientizez faptul că fiecare cultură are anumite specificități atunci când vine vorba de modul de-a spune o poveste. Trecând peste asta, Ergo Porxy este un anime care mie personal nu mi s-a părut un anime. Totul, de la modul în care e spusă povestea, până la felul în care a fost construită partea stilistică mă duceau cu gândul la o animație indie. Cred că nici nu e nevoie să explic de ce acest anime este unul care îți provoacă mintea din moment ce începe să te doară capul deja după primele minute. Un anime greu de urmărit, presărat cu o tonă de trimiteri religioase și filozofice, reprezintă seria ideală pentru orice avid de cultură și cunoaștere. Desigur, tot din cauzele mai sus menționate, este și-o serie pe care mulți am observat că n-o pot urmări și-i reproșează lentoarea de care dă dovadă câteodată. Încă un lucru care merită scos în evidență când vine vorba de acest anime este genul Sci-Fi, cyberpunk pe care îl abordează bine, mulți comparându-l cu Ghost in the Shell.

  •  Monster

Ultimul anime din listă nu este altul decât mult apreciatul, și pe bună dreptate, Monster. Deși durează puțin până povestea începe să devină interesantă, acest anime înșelător la prima vedere nu introduce niciun element care să fie irelevant pentru evoluția narativă pe care și-o alege. Dacă vă plac seriile introspective, inteligent construite și care să vă șocheze, Monster este anime-ul pentru voi. Zici că-s un crainic de la radio care anunță vremea. Anime-ul îți provoacă mintea tocmai pentru că te face să reflectezi la sensul condiției umane, abordând și oferind perspective macabre conceptelor de umanitate, societate, dualitate a ființei, captând atenția privitorului într-un joc psihotic ce are ca menire expunerea coerentă a vieții unui psihopat. Pe lângă că izbește de perete multe convenții ale moralități, nu se sfiește deloc să-ți reamintească că mintea umană este un loc al dracului de fucked up, că tu trăiești în permanență într-o societate controlată și că toate normele sociele pe care ți le însusești nu sunt nimic mai mult decât niște doctrine menite să-ți spele subconștientul și să ducă ființa umană cât mai aproape de stadiul de marionetă. Ideea anime-ului nici nu poate fi exprimată concret, cert e că vrea să exploreze cele mai adânci zone ale minții unui om și să te facă să conștientizeză cât de complexă este îndr-adevăr natura umană. L-am lăsat ultimul pentru că, recunosc, dintre toate anime-urile văzute de mine până în momentul de față, Monster mi-a provocat cel mai ... bine, să zic așa, mintea.


Știu că am scris mai puțin decât aș fi făcut-o dacă făceam o recenzie, asta din cauză că nu vreau să analizez niciun anime din cele mai sus menționate, ci doar să le prezint în raport cu o temă anume și să dau mici sugestii de posibile serii pe care unii dintre voi le-ar dori viziona. 

Recenzie Boku no dake ga Inai Machi (Erased) - Fluturi albaștrii care ne duc în trecut

Cât de tristă poate fi viața unui om care stă de Paști acasă pentru a scrie recenzii? Moderat spre mult aș zice. Bun. Am să mă opresc din a-mi răspunde singur la întrebări și voi trece la ceea ce contează. Revin! ... după mult timp, de data asta pe bune. Au fost mai mulți factori ce-au dus la absența mea îndelungată. Primul ar fi lispa timpului. Sunt prins cu o tonă de chestii, sunt mega stresat, mai nou pe lângă facultate am și job, deci vă dați seama. Abia dacă găsesc o zi liberă pentru mine și-n aia sigur n-am chef de scris recenzii. Am vrut să renunț de tot dar mi-am dat seama c-ar trebui să mă raportez la treaba asta cu blogăreala ca la o metodă de relaxare, detașare și rupere temporară de realitatea atât de fucked up prin care levitez. Al doilea motiv ar fi tema incredibil de enervantă a blog-ului pe care n-am cum s-o adaptez nevoilor mele. Sunt conștient că nu-i cea mai bună, dar nu pot face de unul singur mai mult. Am cerut ajutor, în repetate rânduri, dar nimeni nu s-a oferit. Până pot rezolva problema asta, please bear with me! N-am ce face. Totuși, culoarea cepei verzi se asortează bine cu Miku!


Mărturisesc că anul acesta am văzut doar trei anime-uri. Destul de puțin. Am luat o pauză de la ele căci cei prea mult strică. Și ăsta ar fi un motiv pentru care mi-am oprit activitatea. Mă rog! Voi încerca să scriu zilele ce vin despre toate trei câte puțin. Primul, după cum spune și titlul, este Erased. Mă tot gândeam câte glume faine pot ieși de pe urma numelui său din japoneză, lung și inpronunțabil, dar m-am oprit în momentul în care am constatat că îs atât de multe încât nici măcar nu mai e amuzant. Așa, ca un fun fact, traducerea ar fi: ”Orașul în care nu exist!” ... sau ceva p-acolo. Am ținut să-l urmăresc pentru că am tot auzit că se preconizează a fi cel mai bun anime al iernii cea trecut și pentru că mi-a plcăut cum sună povestea. Nu mă pot pronunța dacă e sau nu cel mai bun din moment ce e singurul din sezonul recent încheiat pe care l-am văzut. Oricum, voi, consumatori obsedați de acest gen de animație orientală știți mai bine ca mine. Let s go!

În primul rând mi-a picat bine să ies din gloata shounen în care-am stat o vreme și să constat că există și anime-uri care-și propun să scoată-n evidență sentimente, trăiri, tipologii de oameni, într-o manieră mai puțin ieftină. Ar trebui să mă uit la astfel de anime-uri mai des. Bine, tot are niște elemente specifice genului pe care le-am acceptat, dar care în ultima vreme au început să mă enerveze: dialoguri nenaturale și mult prea explicative, aceleșeai tipologii de personaje, etc. Termin. Nu vreau să zică lumea că-s hater cu anime-urile. Nu-s, doar că am mici frustrări din când în când. Ideea poveștii mi-a plcăut, deși modul în care aceasta a fost realizată mai puțin. Recunosc că m-a ținut captivat până la final. Asta e și menirea unei serii bazate pe suspans cum este și Erased, dar nu consider că e atât de bun pe cât aud de la oamenii din jurul meu, sau pe câtă reclamă pozitivă i s-a făcut. ”Uite, anime-uri bune, mature! Astea-s povești bune, care te provoacă. Lăsați căcaturile alea de One Punch Man, My Hero Acadamia, One Piece sau nu mai știu ce ... ” Da, e diferit, are alte pretenții. În opinia mea nici n-ar trebui comparate. Sunt anime-uri de factură și gen diferit. Repet, ideea e bună, povestea și-a făcut treaba, dar se putea și mai bine ... mult mai bine.


Oare o să zic vreodată ceva bun despre un anime? Cel mai probabil nu ... Glumesc! Nu zic că ăsta-i prost, doar că-mi place să scot în evidență ce nu mi se pare bine. Mereu ne-am dorit, sau dacă nu, măcar gândit, cum ar fi dacă ne-am putea întoarce în timp ca să ne reparăm greșelile sau să prevenim un dezastru. Ai putea să te întorci în timp și să vorbești cu fata aia drăguță din liceu pe care ai evitat-o ani la rând pentru că erai nesigur. Ai putea să te întorci în timp și să-i mai spui încă odată lu bună-ta c-o iubești. Sau ... ai putea să te întorci în timp ca să-ți salvezi colegii de clasă de la a fi uciși de profesorul vostru sociopat. Dacă ai ales varianta cu numărul trei, gândești exact ca și-un personaj dintr-un anime. Felicitări! Fujinuma Satoru, încarnarea perfectă a ratatului aflat la vârsta de treij de ani ce trece printr-o serie de crize existențiale, posedă un soi de abilitate asupra căreia o să revin, ce-l poate transporta în trecut pentru a preveni dezastre. Astfel, acesta este de multe ori trimis cu 5-10 minute în trecut pentru a opri mici accidente. (accidente de mașini, răpri, etc.) După ce mama lui este ucisă în mod misterios, Satoru se întoarce cu 18 ani în trecut, pe vremea când era doar un elev de clasa a 5-a, pentru a opri crima din a se întâmpla. Aici se adâncește și misterul, în momentul în care aflăm mai multe despre cele petrecute cu 18 ani în urmă. E o premisă bună, ca la majoritatea anime-urilor de acest gen, care-și propun să se joace cu mintea ta și să te amețească de nu mai știi cine-i cine, care-i care și dacă povestea asta nenorocită se va descâlci vreodată. Numai că ... Erased se cam deconspiră singur din primele două episode. Cum așa? Pe lângă faptul că-ți oferă în mod subtil imaginea criminalului în opening, îți și reduce lista de posibili suspencți logici la unul singur. Văzând toate personajele implicate în poveste, care majoritatea erau femei sau copii, Yashiro este singurul personaj care se potrivește cu profilul criminalului creat în prezent. Ca să nu mai spun că e o abordare destul de clișeico-previzibilă si că tipul era ciudat încă din primul minut în care a fost prezentat. Așa. Ideea e că trebuia să ai creier de maimuță ca să nu-ți dai seama cine-i criminalul după jumătatea seriei.


Chiar și cu acest element aruncat în față am zis că vreau să văd cum evoluează povestea și cum o să-l prindă un bărbat de 29 de ani în corpul unui copil de 11 pe sadicul criminal căruia îi plăcea să ucidă copii singuratici. Și n-am nimic de reproșat poveștii. A meris bine, a funcționat ... și cam asta contează. Da nici n-am așa multe laude. Pentru nișa asta de anime-uri, Erased mi se pare o serie ok-uță, să zicem. Aș putea să-i mai aduc niște minusuri pentru multe chestii. Gen, cum niciodată nu ne este explicat de unde dracu are Satoru puterile alea. Înainte să-mi săriți în cap vă zic că n-am citit manga. Deci dacă acolo sunt explicate, sau seriea se continuă cumva, mă doare fix în pula. Aici vorbim doar de seria anime. E destul de grav și neprofesionist din partea unui scenarist/creator de povești să introducă niște elemente esențiale în poveste și să nu le explice lumii. Oamenii nu-s tâmpiți, își pun întrebări. Ai înțeles, Sanbe Kei? (*înșoaptăsănumăaudă* Ăsta-i autorul) Nu suntem idioți. Vrem să știm. Da poate nici tu nu știi și de aia n-ai dat nicio explicație. Nici tu n-ai găsit una. Dacă e așa, asta te face un scenarist destul de prost. Sau hai, nu prost, c-ai aplicat bine structura clasică de drama-mistery, da puțin amator. Sunt elemente cheie într-o poveste care nu trebuie omise nicidecum. Explicația puterilor lui Satoru ar trebui să fie unul dintre ele. Neexplicând, lași publicului un gol. E ca un lanț de mingi ce formează un cerc perfect. Mna ... Erased este cercul dar îi lipsesc niște mingi de ici colo și te lasă cu senzația de incomplet. S-a încercat folosirea metaforei laitmotiv cu fluturele albastru pentru a atenționa și preveni spectatorul că urmează o întoarcere în timp, dar n-a ajutat cu nimic la elucidarea misterului despre originile puterilor protagonistului. Am observat că fluturii sunt un laitmotiv destul de uzual în cultura anime, și nu doar aia ... Oare de ce? Sunt sigur că dacă aș căuta puțin pe google aș găsi un răspuns da mi-e cam lene acum. Homework for later!



O chestie ce-am apreciat-o, însă doar din cauza faptului că sunt un cinema-dork, a fost trecerea din formatul Flat, specific seriilor de televiziune, la cel de Cinema Scope, specific, după cum spune și numele, filmelor. În loc să pună un filtru de culoare sau să adauge nuștiu ce efect deranjat ca să arate diferența dintre trecut și prezent, au ales o abordare simplă, inteligentă, care de data asta vine ca o metaforă cu mai mult sens situației în care se află Satoru. Toată viața lui este o bandă uriașă de peliculă care poate fi derulată înainte și înapoi după bunul plac al unei ”forțe divine”. Ah, muzica a fost bună desemenea, mai ales opening-ul. L-am ascultat vreo două zile.

Și-acum vă prezint teoriile mele nebunești pe care le-am debitat din cauza lipsei de somn. Fiind o poveste ce ascunde mai mult decât lasă să se vadă, am încercat să-mi bat puțin capul și să încerc să-nțeleg ce-a putut fi în mintea autorului. De ce peliculă? De ce se joacă cu temporalitatea? De ce simbolul fluturelui albastru și sărăcia-n explicații atunci când vine vorba de misterioasa abilitate? De ce? Cu toții știm că timpul e relativ și că nu se poate măsura cu exactitate. Nouă ne place să încercăm acest lucru din cauză că avem nevoie de-un sistem comun de referințe pentru a evita haosul și-a stabili o ordine. Există multe teorii legate de timp. Una ar fi aceea că nici măcar nu există și că totul se petrece în mod simultan. Fiecare moment al existenței noastre are loc în același timp. Nu există așa ceva ca trecut și viitor, doar prezent. Anime-ul s-ar putea lega de faptul ăsta. Pentru Satoru n-a contat deloc momentul din viața în care se afla. Odată avea 29 de ani, după 11, iar la final 25. Asta explică de ce călătorește atât de ușor în diferite momente ale vieții lui. Tocmai pentru că toate se petrec simultan. Și cum e asta posibil? Cred că lispa explicației e tocmai explicația în sine. Și-n viață se petrec chestii pe care nu ni le putem explica. În cazurile astea oamenii dau vina pe divinitate. ”Ne-a ajutat Dumnezeu, vezi?” sau ”De ce eu, Doamne? De ce?” La fel ca și gândirea oamenilor, poate acel fluture albastru este trimitere spre o forță divină, un soi de inteligent design, care coordonează viața fiecăruia și face ca lucrurile să se întâmple. Nu știu ... sunt doar speculații și mostly suprainterpretare. Moving on!


Cred că am mai menționat pe undeva că personajele mi s-au părut în mare parte destul de uzuale anime-uirlor, chiar stereotipuri. N-am o problemă atât de mare cu asta, decât faptul că acest lucru le-a făcut kinda previzibile, dar totuși situațiile în care au fost puse mi s-au părut bune. Satoru este eternul plictisit cu o atitudine negativistă dar din cauză unor forțe pe care nici el nu știe că le are (și fie vorba între noi, puțin contradictorii cu personajul, dar șhhh) ajunge să facă acte eroice, mama lui este descrisă foarte bine de către el, mama-diavol, care mereu știe în mod inexplicabil cam tot, Kenya este o țară în Afri... nu, stai, Kenya este copilul geniu care are o gândire mult mai matură și logică decât majoritatea adulților, Kayo este o mică pseudokuudere care este atinsă de bunătatea nemărginită a lui Satoru, Airi este fata hyper-activa și un soi de centru de interes amoros pentru Satoru. Anime-ul ăsta chiar că e ciudat, din orice unghi l-ai privi, promovează niște relații tabu foarte evidente. Iar Yashiro este sociopatul maniac, sociabil, deschis, care se ascunde în plină zi în mrejele profesorului iubitor și ”cool”, iar noapte își omoară elevii.

Cam asta a fost recenzia. Ar mai fi, dar nu vreau să vă încarc prea mult. Ca și-o mică concluzie, anime-ul a fost ok. M-am bucurat că m-am uitat la ceva puțin diferit față de ce văd deobicei. Dacă era puțin mai bine realizat plăcerea ar fi fost și mai mare dar asta este ... We deal with what we get! M-am reîntors. Aștept feedback-ul vostru pozitiv și negativ ... mostly negativ. Numai bine!

Verdict Erased: Tabuuri mascate!

Cine dorește să vadă acest anime în limba-i natală îl poate găsi pe Shinobi Fansub!


- Copyright © Animekirus - Animekirus