Cugetări Nekirusiene - Gânduri. Pauză. Renunțare. Anime-urile din perspectiva unei adicții trecătoare.

Nu știu cine mă mai ține minte. Aveam eu pagina asta... blog, mă rog, unde postam tot felul de aberații care câteodată erau luate mult prea în serios de către unii. Într-o perioadă de juma de an am avut mai multe tentative de resuscitare a blogului însă fără succes. Mulți factori, de ordin extern, au contribuit la lipsa mea de interes și de timp către a mai continua. Am terminat o facultate în perioada asta, am început studiile de masterat, mi-am găsit un job, deci vă dați seama că tranzitez încet spre ceea ce se cheamă ”adult”. Deși-mi prinde bine această semi-independență față de familie și banii în plus, e drept că-mi lipsește timpul liber, care, deși încă există devine ceva mai greu de gestionat. În mare parte nu lipsa de timp a contribuit la menținerea inactivității mele. Deși eram ocupat puteam să strecor o oră, două ca să mai scriu ceva.

Pur și simplu am ajuns să mă satur. Nu din cauză că mai sunt unii hateri idioți, sau alții doar idioți, care să comenteze aiurea. Am obosit. În ultimele șapte luni am văzut vreo 2 serii anime... și-alea terminate cu chiu cu vai. Cum să mai postez pe blog când eu mă chinui aproape două luni să termin o nenorocită de serie de doișpe episoade. Pur și simplu nu-mi mai venea să mă uit la ele. Sincer, puțin îmi vine și acum. Am ales să continui totuși, să încerc să extind blogul, să acaparez oameni noi și să las comunitatea asta într-o stare cvasiindependentă de mine. Sunt încă două anime-uri despre care aș scrie, poate mă voi apuca de altele noi... poate, însă reluându-mi atribuțiile nu prea am de ales. Vreau să văd cum merge. Dacă totul e ok o să încerc să reintru în ritmul pe care l-am avut odată și în același timp să las loc și pentru alții.



Mă întorc. N-am vrut să irosesc prima postare după atâta amar de vreme pe ceva simplu (recenzie) așa că am stat să mă gândesc la un subiect interesant. Autoanalizându-mă mi-am dat seama că perioada de stagnare prin care am trecut este o idee cu potențial de cugetare nekirusiană. ”Ce-ar fi daca-aș analiza puțin ce simt în momentul ăsta față de anime-uri și de ce nu-mi mai vine să le urmăresc?” Cam asta m-am întrebat. Și mi-a picat fisa în momentul în care am conștientizat că este o chestie universal valabilă. Sunt sigur că cunoașteți persoane care au luat pauză de la anime-uri, sau au ales să se lase de ele de tot... poate chiar voi ați trecut printr-o astfel de perioadă. În această postare voi încerca să analizez pe scurt mai mulți factori care pot interveni - desigur, într-un mod cât se poate de subiectiv - și să reducă din acesta poftă avidă de animații japoneze.

Voi aborda pe rând mai multe cauze și situații care simt că m-au distanțat - sau mă distanțează încă - de plăcerea ce-am avut-o odată și voi încerca să scriu de unde vin și cum se manifestă. Ca un discurs justificator: nu încerc să zic că m-am lăsat de anime-uri, sau că postarea analizează oamenii ce-au făcut-o, - deși se poate aplica și pe nișa aia - dar voi încerca să merg pe factorii declanșatori de pauză, de un soi de anxietate față de anime-uri și de ridicarea unor probleme de nivel pseudoexistențial atunci când vine vorba de modul în care ne raportăm la anime-uri presați fiind de factori externi - societate, diferite medii de expunere, etc. Acum... șă-nșepem!

1. Societatea

Poate cel mai des întâlnit factor care te împinge să problematizezi serios această pasiune este societatea. Cu riscul de-a fi rău, vreau să spun că trăim într-o societatea idioată. Lume rea, care judecă și te cataloghează drept ”ceva„ fără să încerce măcar să te înțeleagă. Pe scurt, idioți. În România cultura anime este văzută de marea majoritate ca fiind un soi de ciudațenie orientală pentru ăia micii, sau și mai rău, devine o caracteristică a conceptului de ”fraier„ pe care toți idioții îl atribuie oamenilor. Nu mai vorbesc de oamenii trecuți de 35 de ani, să zicem, și de incapabilitatea a peste 90% dintre aceștia să înteleagă că animațiile nu sunt neapărat un gen cinematografic destinat copiilor. Mă rog! Lor nici n-ai ce să le ceri, crescând și trăind într-un sistem care-ți limita mult gândirea. Poate există printre voi oameni care și-au ascuns de multe ori această pasiune și n-au recunoscut că urmăresc anime-uri. Eu unul - slab de înger, de-altfel - am făcut-o... și nu odată. De ce? Tocmai din frica asta de-a nu fi judecat. Mai apoi asta te duce la acele probleme psudoexistențiale de care menționam. ”E în regulă să mă mai uit la așa ceva?”, ”Dacă află cineva?”, ”Nu-s prea mare oare?”, ”De ce-mi plac? Ceva nu-i ok cu mine.” and the list goes on... Nu am întâmpinat toate aceste problematici, însă îmi pot imagina că apar... la un moment dat. Unii trec peste și-și bagă mădularul în ea societate. Bravo lor! Pe alții am observat că-i afectează. Și pe mine câteodată, dar nu îndeajuns încât să zic stop.

2. Mediul și conținutul

Acum...Nu cred că ai nevoie de mai mult de doi neuroni în cap ca să-ți dai seama de faptul că anime-urile sunt chessy. Sunt brânză frate! Mai adaugăm și mediul de expunere - animația - care e băgat în mentalul colectiv occidental ca fiind un produs destinat purtătorilor de scutece, te ia și mai tare cu amețeala. Bun. Avem o chestie pe care noi inconștient o asociem cu ceva pentru prunci, care pe deasupra mai e și al naibi de iefin. Oricât de complex și de matur ar fi anime-ul tot există niște specificități de gen și culturale pe care japonezii le bagă și nouă ni se par chessy. De la tipologii de personaje, exemple de situații până la stilistică. Că aia e... Și-aici parcă văd că iar îmi sare lumea-n cap și mă înjură. Mna... puteți s-o faceți liniștiți. Pentru mine anime-urile sunt al dracu de chessy, dar asta nu înseamnă că nu-mi plac sau că n-o să mă mai uit la ele. - o periodă cel puțin. La un moment dat... nu acum, mai demult, eram foarte aproape să mă las de ele tocmai din cauza asta. Mă zgâriau pe ochi unele faze și-mi violau neuronul. Deși nu e cazul mereu, găsind și anime-uri cu niște momente foarte bune. Ideea e că unii poate ne gândim la un moment dat că anime-urile-s aiurea. Mna... sunt... dar sunt și faine. Cred că în momentul în care ajungi să fii un consumator fidel deja devine o chestiune legată de gust, însă despre asta voi vorbi mai detaliat la următorul punct.

3. Maturizarea gusturilor

Acest aspect este în strânsă legătură cu cel mai sus explicat. De ce? Păi ca să te poată afecta mediul, dar mai ales conținutul, e nevoie de-o oarecare maturizare perceptivă. Când ești mic e bine. Nu ți se pare nimic ciudat, ieftin, nedigerabil. După ce crești și ți se mai maturizează gusturile îți pui unele probleme. Am cunoștițe pe care acest lucru ia afectat în mod irevocabil. Gusurile se schimbă, cresc, se dezvoltă și de la un punct cred că se nișează. Produsele care ni se oferă devin sclavii subiectivismului nostru. Bine, există cazuri în care maturizarea gusturilor e destul lentă sau stagnează. Asta în cazul leneșilor care nu fac nimic cu viața lor decât să frece menta și nu le place să iasă din zona de confort și să încerce altceva. Ajungi să crești, să descoperi și altele, să conștinetizezi defapt ce sunt anime-urile și calitatea acestora, iar dacă acestea se pliează în continuare pe gusturile tale continui să te uiți. Dacă nu... aia e, a fost și-a trecut mai departe. Sunt cazuri și cazuri. Alții, forțează această maturizare și ignoră anime-urile dintr-un snobism pseudointelectual. Tocmai pentru că sunt chessy. Mna... aceasta gândire e doar o falsă maturizare. Nu contează natura produsului atât timp cât se pliează pe gusturile tale. Singura chestie importantă e să ai discernământul necesar ca să apreciezi calitatea produsului la valoarea lui adevărată și să înveți diferența dintre ”îmi place” și ”e bun”. Nu orice ne pleace e neapărat bun și viceversa.

4. Descoperirea unei alte surse de entertainment

În general lumea se uită la anime-uri pentru că sunt o sursă bună de distragere a atenției de la ce se petrece în jurul lor și le oferă doza aia de satisafcție pe care subconștient o caută. Unele sunt amuzante, altele mai dramatice, unele îți dau și hrană intelectuală - dacă știi să le alegi. Ești pasionat și nu te mai saturi de ele. Nu?... Păi, cred că unul dintre motivele des întâlnite datorită cărora survine o pauză de anime-uri în viața oamenilor este descoperirea unei noi pasiuni. Poate îți dai seama că jocul ăla mișto ce-a apărut luna trecută te face să te simți mai bine ca un anime. Stai și-l joci până obosești. Sau te apuci de-un sport... sau de băut și droguri... sau... sau poate ai o fază din aia în care te uiți la filme și seriale. În cazul meu au fost momente când am abandonat animațiile japoneze pe altceva. Și e normal să te saturi la un moment dat. Cred că îți prinde bine o pauză de la orice. Te ajută să-ți mai odihnești mintea, să asimilezi mai bine ce-ai văzut până acum, să mai înveți chestii noi și când te întorci la ele poate le privești cu alți ochi. Cel mai ideal scenariul ar fi să le combini pe poate. Puțin de-aici, puțin de-acolo și totul e bine. Cred că sunt unii oameni care pot. Adică singur sunt. Eu nu pot. Îmi place să mă focusez pe o singură chestie o perioadă de timp. Eh... fiecare funcționăm altfel.

5. Lipsa de timp

Uite c-am ajuns și la asta. Poate cea mai răspândită cauză pentru care lumea ia pauză sau renunță la anime-uri. Ajungi în pragul unor momente din viață când ți se adună prea multe și efectiv nu mai ai timpul fizic ca să te uiți. Poate ai un examen important, teză, bac, admitere, naiba mai știe ce și iei o sută de meditații la enșpe mii de materii și stai toată ziua cu nasul în cărți. Poate ești masochist și mai faci și-un sport pe lângă. În alte cazuri crești, nu mai depinzi de mama și de tata, îți găsești de lucru, descoperi că există niște chestii enervante numite facturi pe care trebuie să le plătești în fiecare lună ca să te poți masturba în continuare la filmulețele de pe redtube, etc. E clar că intervin niște responsabilități de care nu poți scăpa și-ți mănâncă din timp. Nu mai freci menta cu zilele cum o făceai altădată și aveai timp să urmărești zece serii anime scurte într-o săptămână. Privat fiind de prețiosul timp te distanțezi și te focusezi pe ceea ce consideri tu că este prioritar pentru tine. Asta nu înseamnă că te lași de tot. Poți să manageriezi foarte bine timpul și când dai de viață și să te uiți în continuare. Depinde de cât de mare e pasiunea. Însă mereu vor fi momente când vei fi mai ocupat și n-o să ai timp.

Închei cu deja clasicul ”ar mai fi„ dar încerc să păstrez postările cât mai scurte ca să mă urmărească și pe mine cineva. Știu că nu vă place să citiți. Nevoia de pauză apare la oricine. E normal ca din anumite motive - printre care se pot enumăra și cele enumerate în articol - să te saturi de anumite chestii. Cred că fiecare aspect din viața noastră joacă un rol important în felul în care ne raportăm la adicțiile mici care ne provoacă plăcere.

Nu zice nimeni că trebuie să te saturi de anime-uri, sau că e nevoie de-o pauză, însă există cazuri și cazuri, oameni și oameni, iar ceea ce-am dezbătut mai sus sunt chestii de care m-am lovit eu sau la care am fost martor. Într-un final contează cât de multă pasiune ai și cât de dispus ești să investești în ea. Crăciun fericit!

Ne extindem! Animekirus caută colaboratori!

Recent, pagina de facebook a blogului a ajuns la 1.500 de like-uri. (bine, acum are 1.499 defapt din cauza unui smartass ce a dat dislike) Nu că ar conta. Mi se pare mult, deși nu e. Mi se pare mult pentru că nu mi-am imaginat, și nici propus, niciodată mare scofală cu blogul acesta. Mereu credeam c-o să fiu unu din tipii ăia underground, cu vreo 78 de like-uri (cel mult) la pagina de facebook, ce debitează și-și așează gândurile în fața unui ecran pe-o tiparniță electronică. Nici n-am plănuit să mă țin de treabă prea mult. Am zis că scriu și eu vreo două articole, îmi fac moftul și gata, trec peste și las în urmă cele trei (dacă am noroc) persoane care mă urmăresc. Spre marea mea surpindere am avut un soi de mini-succes. Nu sunteți 78, că sunteți 1.499. Nu am 3 vizualizări la postari că am 200-300. Deși e puțin, asta înseamnă ceva oameni. Acum ... scopul articolului vine ca o idee de-a face tranziția de la un blog personal către o comunitate în adevăratul sens al cuvântului, o publicație propriu-zisă. Cert e că, deși revenit, nu voi posta foarte des ... și Dumnezeu știe când mă mai apucă o pauză de câteva luni. Nu vă puteți baza pe mine. Luând acest posibil factor în considerare doresc să mă asigur că deși eu n-o să fiu activ, blogul continuă să meargă. Ce vreau defapt? Să tranzitez spre o redacție. Vreau oameni pe care să-i captez și să posteze pe blog alături de mine. Yuuuhuuu!


Cine se simte în stare și apt pentru acest task îmi poate trimite pe facebook sau pe adresa de mail animekirus@gmail.com un articol. Articolul nu are un format anume. Adică nu am pretenția să fie neapărat o recenzie la un anumit anime, o postare de-un anumit gen, nimic. E ok orice, atât timp cât respectă o anumită rețetă adecvată postării și are ca temă anime-urile. Ce mă interesează în momentul de față e să-mi dau seama de aptitudinile voastre scriitoricești și intelectuale, pe baza cărora voi decide dacă vă voi permite accesul în redacție. Cer seriozitate și profesionalism! Știu că e ciudat venind de la un tip care face o tonă de bășcău în articolele sale, dar acum nu urmăresc cât sunteți voi de ironici. Nu accept greșeli mari de scriere și de gramatică. Înțeleg că mai uiți o literă sau nu pui o cratimă unde trebuie, dar dacă ești analfabet și-mi scrii cu ”tz”, ”k” sau orice fel de căcaturi din astea ești out fără discuție. Totodată impun folosirea obligatorie a diacriticelor. Suntem în România, vorbim română, așa că aș prefera și să scriem în română. Cu un mic search pe google le puteți descărca în mai puțin de 5 minute. Articolele vreau să fie clare, concise și mai ales corecte și interesante. Hai să punctăm clar totul:

  • Articolul poate să aibă orice formă atâta timp cât tema este respectată.
  • Tema sunt anime-urile. (DUH!)
  • Să aibă între 500 și 1.500 de cuvinte
  • Să respecte o structură standard. (să aibă început - cuprins - concluzii)
  • Să ziceți ceva. Vreau să simt amprenta personală, nota critică, nu să văd doar niște informații luate de pe google și înșirate în text.
  • Să fie scris corect în română.
  • Să folosiți diacritice.
  • Articolele trebuie trimise pe facebook sau pe adresa de mail animekirus@gmail.com

Dacă veți fi selectați o să începem colaborarea împreună. Voi oferi liberate și lejeritate formală. Puteți scrie recenzii, sau orice alt timp de articole doriți. Accept recenzii și la anime-uri la care am scris deja. Cu cât mai multe păreri cu atât mai bine. Tipurile de articole care există deja sunt următoarele:

  • Recenzii
  • Cugetări Nekirusiene (Editorial)
  • Știri
  • Nekirus Didacticus (Pseudo-tutoriale)  
  • Anime-uri alese (selecții de anime-uri pe-o anumită bază tematică)

Dacă vă simțiți atrași de una din zonele acestea o să puteți scrie liniștiți, fie că e vorba de știri, editoriale, etc., iar dacă aveți sugestii de noi tipuri de articole putem discuta și să le integrăm în conținutul blogului. Oprindu-mă aici, dacă aveți timp liber, creativitate, vă plac anime-urile și doriți să investiți pasiune într-o activitate ce vă oferă șansa de-a folosi acel timp cu folos, vă sfătuiesc să trimiteți un articol. Accept pe oricine, neținând cont de vârstă, atât timp cât persoana respectivă îmi demonstrează că are ceea ce trebuie pentru a-i permite să posteze pe blog alături de mine. Multă baftă și aștept doritori! Seară faină!

Anime-uri alese: 5 anime-uri care îți provoacă mintea

M-am gândit să evit tipica recenzie și să ajut la dezvoltarea unui segment de postare recent apărut pe blog, care s-a bucurat de-un singur articol până în momentul de față. Mă refer la segmentul intitulat ”anime-uri alese”, sau altfel zis, tot un fel de top da cu altă denumire din cauza faptului că-s un hipster jegos care reciclează tot ce prinde și crede că-i aduce cititori. Glumesc! Nu-i un top ... sau mai bine zis, nu-i chiar un top. Anime-urile pe care doresc să le menționez nu ocupă o poziție anumte într-un oareșcare sistem de referințe, ci sunt doar simple selecții personale ce țin de tematica aleasă. 


N-o luați ca fiind un top, ordinea chiar nu contează. Încă-un lucru de menționat pre-încept de articol ar fi faptul că selecția anime-urilor se bazează strict pe seriile urmărite de mine. Dacă cumva omit un anime pe care voi îl considerați demn de-a fi menționat e din cauză că poate nu l-am văzut, ori n-am considerat că merită. Lista e pur subiectivă, nu vreau să aud comentarii cu reproșuri ce nu țin de calitatea materialului. Bun. Hai și fuga marș la gară!

  •  Death Note

E de la sine înțeles că într-un astfel de top nu poate să lipsească anime-ul care este poate cel mai reprezentativ atunci când vine vorba de mind games. Am ales să încep cu Death Note nu din cauză că mi se pare cel mai slab dintre anime-urile pe care le voi menționa, ci pentru că e cel mai cunoscut. (probabil) Anime-ul ”îți provoacă mintea” din varii motive. Primul lucru de menționat e genul, și-anume că abordează aria detectivist/polițistă, oală cu sarmale ce implică din start o anumită iscusință narativă și-o abordare destul de inteligent făcută a subiectelor. Duelul intelectualo-strategic dintre Light și L oferă mereu o doza potrivită de suspans, mister și șoc în același timp, angrenând privitorul într-un periplu conflicutal atât de bine construit încât acesta cu siguranță nu se va plictisi. Ca să nu mai menționez tema mistică, folosirea unui element din cultura uzuală a poporului japonez (shinigami-ul) și abordarea unei idei originale, care să omogenizeze și să lege de una singură toate elementele poveștii, cartea morții. Nu mă lungesc mai mult că nu cred că este nevoie. Dacă vă tentează vreun anime din cele prezentate sunteți invitații mei să-l urmăriți, fiecare anime din acest top vine și cu o caldă recomandare din partea mea.
  •  Code Geass

Code Geass și cu Death Note sunt două anime-uri adesea comparate pentru faptul că seamănă mult unul cu celălalt. Ideea e că nu seamănă anime-urile în sine ci personajele mai degrabă, alături de anumite linii narative abordate. De exemplu avem același gen de protagonist, anti-eroul adolescent care primește în dar o putere ce dintr-o dată îi oferă posibilitatea să realizeze ceea ce vrea. Less or more. La fel și cu rivalitatea dintre personaje, care oscilează în permanență între prietenie și ură. Bine, în cazul Death Note cred că e ceva mai complexă relația această pendulantă dintre personajele centrale, ca să nu mai zic că povestea e mai bună. Nu zic că Code Geass e slab, doar că aleargă în prea multe direcții și vrea să spună prea multe chestii deodată, nereușind să încheie fiecare aspect al poveștii cum trebuie. Am ales să introduc totuși Code Geass în aceasta listă pentru că e unul dintre anime-urile mele favorite. Povestea e destul de bine construită, mai ales în R1, care din fericire e mai domol. Îl numesc un anime care îți provoacă mintea cam din aceleași principii datorită cărora am numit Death Note un astfel de anime: acțiune dinamică, strategii militare cursive și inteligente, personaje intrigante și multă critică socială și politică.

  •  No game No life

Lista avansează iar noi ajungem la No game No life. Sicer să fiu, prima dată când am văzut anime-ul acesta am zis că-i destul de ciudat, și-asta înseamnă ceva venind de la mine, neimaginându-mi nicidecum că ar avea potențialul de care a dat dovadă într-un final. Conceptul, povestea, personajele, toate mi s-au părut dubioase. După un timp episoadele au început să curgă de la sine, nici măcar nedându-mi seama cum am ajuns să fiu prins în mrejele acestui anime. Rușine Nekirus, pentru că judeci ceva înainte să-l cunoști cu adevărat! Fiind un anime mai recent, am ajuns să mă bucur pentru faptul că printre shounen-urile de căcat și pline de acțiune proastă ce tot apar lately se mai găsesc și anime-uri care încă merg pe lupta psihologică, bazată pe tactici și strategii. De ce zic că e un anime care-ți provoacă mintea? Din simplul fapt că îți oferă o perspectivă unică asupra unui gen de anime-uri cu mare potențial intelectual, și-anume genul de strategy games. Oferă o varietate de personaje unice, iar modul în care este construit universul poveștii te obligă să gândești puțin mai mult ca să înțelegi în totalitate modul în care acesta funcționează.

  •  Ergo Proxy

Ergo Proxy reprezintă una dintre cele mai plăcute surprize de care m-am bucurat în materie de anime-uri încă de când le urmăresc. Acest anime reușește să se debaraseze de toate elementele specifice genului care mă enervau pe mine dar am ales să le accept pentru că nu-s un încuiat cu pretenții constante la lozinci intelectuale și pot să conștientizez faptul că fiecare cultură are anumite specificități atunci când vine vorba de modul de-a spune o poveste. Trecând peste asta, Ergo Porxy este un anime care mie personal nu mi s-a părut un anime. Totul, de la modul în care e spusă povestea, până la felul în care a fost construită partea stilistică mă duceau cu gândul la o animație indie. Cred că nici nu e nevoie să explic de ce acest anime este unul care îți provoacă mintea din moment ce începe să te doară capul deja după primele minute. Un anime greu de urmărit, presărat cu o tonă de trimiteri religioase și filozofice, reprezintă seria ideală pentru orice avid de cultură și cunoaștere. Desigur, tot din cauzele mai sus menționate, este și-o serie pe care mulți am observat că n-o pot urmări și-i reproșează lentoarea de care dă dovadă câteodată. Încă un lucru care merită scos în evidență când vine vorba de acest anime este genul Sci-Fi, cyberpunk pe care îl abordează bine, mulți comparându-l cu Ghost in the Shell.

  •  Monster

Ultimul anime din listă nu este altul decât mult apreciatul, și pe bună dreptate, Monster. Deși durează puțin până povestea începe să devină interesantă, acest anime înșelător la prima vedere nu introduce niciun element care să fie irelevant pentru evoluția narativă pe care și-o alege. Dacă vă plac seriile introspective, inteligent construite și care să vă șocheze, Monster este anime-ul pentru voi. Zici că-s un crainic de la radio care anunță vremea. Anime-ul îți provoacă mintea tocmai pentru că te face să reflectezi la sensul condiției umane, abordând și oferind perspective macabre conceptelor de umanitate, societate, dualitate a ființei, captând atenția privitorului într-un joc psihotic ce are ca menire expunerea coerentă a vieții unui psihopat. Pe lângă că izbește de perete multe convenții ale moralități, nu se sfiește deloc să-ți reamintească că mintea umană este un loc al dracului de fucked up, că tu trăiești în permanență într-o societate controlată și că toate normele sociele pe care ți le însusești nu sunt nimic mai mult decât niște doctrine menite să-ți spele subconștientul și să ducă ființa umană cât mai aproape de stadiul de marionetă. Ideea anime-ului nici nu poate fi exprimată concret, cert e că vrea să exploreze cele mai adânci zone ale minții unui om și să te facă să conștientizeză cât de complexă este îndr-adevăr natura umană. L-am lăsat ultimul pentru că, recunosc, dintre toate anime-urile văzute de mine până în momentul de față, Monster mi-a provocat cel mai ... bine, să zic așa, mintea.


Știu că am scris mai puțin decât aș fi făcut-o dacă făceam o recenzie, asta din cauză că nu vreau să analizez niciun anime din cele mai sus menționate, ci doar să le prezint în raport cu o temă anume și să dau mici sugestii de posibile serii pe care unii dintre voi le-ar dori viziona. 

Recenzie Boku no dake ga Inai Machi (Erased) - Fluturi albaștrii care ne duc în trecut

Cât de tristă poate fi viața unui om care stă de Paști acasă pentru a scrie recenzii? Moderat spre mult aș zice. Bun. Am să mă opresc din a-mi răspunde singur la întrebări și voi trece la ceea ce contează. Revin! ... după mult timp, de data asta pe bune. Au fost mai mulți factori ce-au dus la absența mea îndelungată. Primul ar fi lispa timpului. Sunt prins cu o tonă de chestii, sunt mega stresat, mai nou pe lângă facultate am și job, deci vă dați seama. Abia dacă găsesc o zi liberă pentru mine și-n aia sigur n-am chef de scris recenzii. Am vrut să renunț de tot dar mi-am dat seama c-ar trebui să mă raportez la treaba asta cu blogăreala ca la o metodă de relaxare, detașare și rupere temporară de realitatea atât de fucked up prin care levitez. Al doilea motiv ar fi tema incredibil de enervantă a blog-ului pe care n-am cum s-o adaptez nevoilor mele. Sunt conștient că nu-i cea mai bună, dar nu pot face de unul singur mai mult. Am cerut ajutor, în repetate rânduri, dar nimeni nu s-a oferit. Până pot rezolva problema asta, please bear with me! N-am ce face. Totuși, culoarea cepei verzi se asortează bine cu Miku!


Mărturisesc că anul acesta am văzut doar trei anime-uri. Destul de puțin. Am luat o pauză de la ele căci cei prea mult strică. Și ăsta ar fi un motiv pentru care mi-am oprit activitatea. Mă rog! Voi încerca să scriu zilele ce vin despre toate trei câte puțin. Primul, după cum spune și titlul, este Erased. Mă tot gândeam câte glume faine pot ieși de pe urma numelui său din japoneză, lung și inpronunțabil, dar m-am oprit în momentul în care am constatat că îs atât de multe încât nici măcar nu mai e amuzant. Așa, ca un fun fact, traducerea ar fi: ”Orașul în care nu exist!” ... sau ceva p-acolo. Am ținut să-l urmăresc pentru că am tot auzit că se preconizează a fi cel mai bun anime al iernii cea trecut și pentru că mi-a plcăut cum sună povestea. Nu mă pot pronunța dacă e sau nu cel mai bun din moment ce e singurul din sezonul recent încheiat pe care l-am văzut. Oricum, voi, consumatori obsedați de acest gen de animație orientală știți mai bine ca mine. Let s go!

În primul rând mi-a picat bine să ies din gloata shounen în care-am stat o vreme și să constat că există și anime-uri care-și propun să scoată-n evidență sentimente, trăiri, tipologii de oameni, într-o manieră mai puțin ieftină. Ar trebui să mă uit la astfel de anime-uri mai des. Bine, tot are niște elemente specifice genului pe care le-am acceptat, dar care în ultima vreme au început să mă enerveze: dialoguri nenaturale și mult prea explicative, aceleșeai tipologii de personaje, etc. Termin. Nu vreau să zică lumea că-s hater cu anime-urile. Nu-s, doar că am mici frustrări din când în când. Ideea poveștii mi-a plcăut, deși modul în care aceasta a fost realizată mai puțin. Recunosc că m-a ținut captivat până la final. Asta e și menirea unei serii bazate pe suspans cum este și Erased, dar nu consider că e atât de bun pe cât aud de la oamenii din jurul meu, sau pe câtă reclamă pozitivă i s-a făcut. ”Uite, anime-uri bune, mature! Astea-s povești bune, care te provoacă. Lăsați căcaturile alea de One Punch Man, My Hero Acadamia, One Piece sau nu mai știu ce ... ” Da, e diferit, are alte pretenții. În opinia mea nici n-ar trebui comparate. Sunt anime-uri de factură și gen diferit. Repet, ideea e bună, povestea și-a făcut treaba, dar se putea și mai bine ... mult mai bine.


Oare o să zic vreodată ceva bun despre un anime? Cel mai probabil nu ... Glumesc! Nu zic că ăsta-i prost, doar că-mi place să scot în evidență ce nu mi se pare bine. Mereu ne-am dorit, sau dacă nu, măcar gândit, cum ar fi dacă ne-am putea întoarce în timp ca să ne reparăm greșelile sau să prevenim un dezastru. Ai putea să te întorci în timp și să vorbești cu fata aia drăguță din liceu pe care ai evitat-o ani la rând pentru că erai nesigur. Ai putea să te întorci în timp și să-i mai spui încă odată lu bună-ta c-o iubești. Sau ... ai putea să te întorci în timp ca să-ți salvezi colegii de clasă de la a fi uciși de profesorul vostru sociopat. Dacă ai ales varianta cu numărul trei, gândești exact ca și-un personaj dintr-un anime. Felicitări! Fujinuma Satoru, încarnarea perfectă a ratatului aflat la vârsta de treij de ani ce trece printr-o serie de crize existențiale, posedă un soi de abilitate asupra căreia o să revin, ce-l poate transporta în trecut pentru a preveni dezastre. Astfel, acesta este de multe ori trimis cu 5-10 minute în trecut pentru a opri mici accidente. (accidente de mașini, răpri, etc.) După ce mama lui este ucisă în mod misterios, Satoru se întoarce cu 18 ani în trecut, pe vremea când era doar un elev de clasa a 5-a, pentru a opri crima din a se întâmpla. Aici se adâncește și misterul, în momentul în care aflăm mai multe despre cele petrecute cu 18 ani în urmă. E o premisă bună, ca la majoritatea anime-urilor de acest gen, care-și propun să se joace cu mintea ta și să te amețească de nu mai știi cine-i cine, care-i care și dacă povestea asta nenorocită se va descâlci vreodată. Numai că ... Erased se cam deconspiră singur din primele două episode. Cum așa? Pe lângă faptul că-ți oferă în mod subtil imaginea criminalului în opening, îți și reduce lista de posibili suspencți logici la unul singur. Văzând toate personajele implicate în poveste, care majoritatea erau femei sau copii, Yashiro este singurul personaj care se potrivește cu profilul criminalului creat în prezent. Ca să nu mai spun că e o abordare destul de clișeico-previzibilă si că tipul era ciudat încă din primul minut în care a fost prezentat. Așa. Ideea e că trebuia să ai creier de maimuță ca să nu-ți dai seama cine-i criminalul după jumătatea seriei.


Chiar și cu acest element aruncat în față am zis că vreau să văd cum evoluează povestea și cum o să-l prindă un bărbat de 29 de ani în corpul unui copil de 11 pe sadicul criminal căruia îi plăcea să ucidă copii singuratici. Și n-am nimic de reproșat poveștii. A meris bine, a funcționat ... și cam asta contează. Da nici n-am așa multe laude. Pentru nișa asta de anime-uri, Erased mi se pare o serie ok-uță, să zicem. Aș putea să-i mai aduc niște minusuri pentru multe chestii. Gen, cum niciodată nu ne este explicat de unde dracu are Satoru puterile alea. Înainte să-mi săriți în cap vă zic că n-am citit manga. Deci dacă acolo sunt explicate, sau seriea se continuă cumva, mă doare fix în pula. Aici vorbim doar de seria anime. E destul de grav și neprofesionist din partea unui scenarist/creator de povești să introducă niște elemente esențiale în poveste și să nu le explice lumii. Oamenii nu-s tâmpiți, își pun întrebări. Ai înțeles, Sanbe Kei? (*înșoaptăsănumăaudă* Ăsta-i autorul) Nu suntem idioți. Vrem să știm. Da poate nici tu nu știi și de aia n-ai dat nicio explicație. Nici tu n-ai găsit una. Dacă e așa, asta te face un scenarist destul de prost. Sau hai, nu prost, c-ai aplicat bine structura clasică de drama-mistery, da puțin amator. Sunt elemente cheie într-o poveste care nu trebuie omise nicidecum. Explicația puterilor lui Satoru ar trebui să fie unul dintre ele. Neexplicând, lași publicului un gol. E ca un lanț de mingi ce formează un cerc perfect. Mna ... Erased este cercul dar îi lipsesc niște mingi de ici colo și te lasă cu senzația de incomplet. S-a încercat folosirea metaforei laitmotiv cu fluturele albastru pentru a atenționa și preveni spectatorul că urmează o întoarcere în timp, dar n-a ajutat cu nimic la elucidarea misterului despre originile puterilor protagonistului. Am observat că fluturii sunt un laitmotiv destul de uzual în cultura anime, și nu doar aia ... Oare de ce? Sunt sigur că dacă aș căuta puțin pe google aș găsi un răspuns da mi-e cam lene acum. Homework for later!



O chestie ce-am apreciat-o, însă doar din cauza faptului că sunt un cinema-dork, a fost trecerea din formatul Flat, specific seriilor de televiziune, la cel de Cinema Scope, specific, după cum spune și numele, filmelor. În loc să pună un filtru de culoare sau să adauge nuștiu ce efect deranjat ca să arate diferența dintre trecut și prezent, au ales o abordare simplă, inteligentă, care de data asta vine ca o metaforă cu mai mult sens situației în care se află Satoru. Toată viața lui este o bandă uriașă de peliculă care poate fi derulată înainte și înapoi după bunul plac al unei ”forțe divine”. Ah, muzica a fost bună desemenea, mai ales opening-ul. L-am ascultat vreo două zile.

Și-acum vă prezint teoriile mele nebunești pe care le-am debitat din cauza lipsei de somn. Fiind o poveste ce ascunde mai mult decât lasă să se vadă, am încercat să-mi bat puțin capul și să încerc să-nțeleg ce-a putut fi în mintea autorului. De ce peliculă? De ce se joacă cu temporalitatea? De ce simbolul fluturelui albastru și sărăcia-n explicații atunci când vine vorba de misterioasa abilitate? De ce? Cu toții știm că timpul e relativ și că nu se poate măsura cu exactitate. Nouă ne place să încercăm acest lucru din cauză că avem nevoie de-un sistem comun de referințe pentru a evita haosul și-a stabili o ordine. Există multe teorii legate de timp. Una ar fi aceea că nici măcar nu există și că totul se petrece în mod simultan. Fiecare moment al existenței noastre are loc în același timp. Nu există așa ceva ca trecut și viitor, doar prezent. Anime-ul s-ar putea lega de faptul ăsta. Pentru Satoru n-a contat deloc momentul din viața în care se afla. Odată avea 29 de ani, după 11, iar la final 25. Asta explică de ce călătorește atât de ușor în diferite momente ale vieții lui. Tocmai pentru că toate se petrec simultan. Și cum e asta posibil? Cred că lispa explicației e tocmai explicația în sine. Și-n viață se petrec chestii pe care nu ni le putem explica. În cazurile astea oamenii dau vina pe divinitate. ”Ne-a ajutat Dumnezeu, vezi?” sau ”De ce eu, Doamne? De ce?” La fel ca și gândirea oamenilor, poate acel fluture albastru este trimitere spre o forță divină, un soi de inteligent design, care coordonează viața fiecăruia și face ca lucrurile să se întâmple. Nu știu ... sunt doar speculații și mostly suprainterpretare. Moving on!


Cred că am mai menționat pe undeva că personajele mi s-au părut în mare parte destul de uzuale anime-uirlor, chiar stereotipuri. N-am o problemă atât de mare cu asta, decât faptul că acest lucru le-a făcut kinda previzibile, dar totuși situațiile în care au fost puse mi s-au părut bune. Satoru este eternul plictisit cu o atitudine negativistă dar din cauză unor forțe pe care nici el nu știe că le are (și fie vorba între noi, puțin contradictorii cu personajul, dar șhhh) ajunge să facă acte eroice, mama lui este descrisă foarte bine de către el, mama-diavol, care mereu știe în mod inexplicabil cam tot, Kenya este o țară în Afri... nu, stai, Kenya este copilul geniu care are o gândire mult mai matură și logică decât majoritatea adulților, Kayo este o mică pseudokuudere care este atinsă de bunătatea nemărginită a lui Satoru, Airi este fata hyper-activa și un soi de centru de interes amoros pentru Satoru. Anime-ul ăsta chiar că e ciudat, din orice unghi l-ai privi, promovează niște relații tabu foarte evidente. Iar Yashiro este sociopatul maniac, sociabil, deschis, care se ascunde în plină zi în mrejele profesorului iubitor și ”cool”, iar noapte își omoară elevii.

Cam asta a fost recenzia. Ar mai fi, dar nu vreau să vă încarc prea mult. Ca și-o mică concluzie, anime-ul a fost ok. M-am bucurat că m-am uitat la ceva puțin diferit față de ce văd deobicei. Dacă era puțin mai bine realizat plăcerea ar fi fost și mai mare dar asta este ... We deal with what we get! M-am reîntors. Aștept feedback-ul vostru pozitiv și negativ ... mostly negativ. Numai bine!

Verdict Erased: Tabuuri mascate!

Cine dorește să vadă acest anime în limba-i natală îl poate găsi pe Shinobi Fansub!


Recenzie RWBY Volumul 3: O plăcere vinovată

Salut! Am revenit. Atât. Dacă am învățat un lucru în lunga pauză scurtă pe care am luat-o este acela că scriu prea mult. Mda ... Și pe mine mă doare capul câteodată când îmi citesc recenziile. Cum ați avut răbdarea să mă suportați? Alt defect tras din pasiune e că am tendință s-o iau pe coclauri și să scriu chestii total irelevante, ce nu duc articolele spre o direcție clară, nici nu vin cu informații prea noi, ci-s niște ”chestii” (că altfel nu le pot numi) de umplutură pentru că încerc prea mult să fiu haios. De obicei îmi iese ... Uh, uite, n-a durat mult. Poftim o propoziție care exemplifică ce-am zis. Mă rog! Da, și asta ... folosesc expresia ”mă rog” prea mult. Măcar de-aș sta în genunchi când scriu. Damn it, Nekirus, termină! ... Și-am tendința s-o dau pe romgleză. In fact, asta nu-i așa rău. Limbile sunt într-un continuu proces de mutație. Așa au fost mereu. Dat fiind faptul că globalizarea e atât de accelerată toate limbile se engletizează. (ăsta nu cred că-i un cuvânt real) Așa. Ideea acestei introduceri fără rost e că voi încerca să evit repetarea greșelilor pe care le-am menționat, și implicit repetat mai sus. 

Să nu uit până nu încep ... Asta-i o temă nouă. Uraaa! Unii s-au bucurat, alții mi-au zis s-o schimb. Pentru moment eu zic că arată ok-ish. Nu știu. M-am chinuit mult s-o pun. Nu m-a ajutat nimeni. Vă dați seama, eu, hăndrălău de 21 de ani care habar nu are de programare a trebuie să stau să învăț de la zero cum să fac un site. Bine, n-a fost așa greu. Dar niște ajutor mi-ar prinde bine ca să fac blog-ul mai prezentabil. Până nu mi se arată un cavaler în armură care să mă ajute, sau până o să mai am eu timp să mă documentez, rămânem cu ce avem.



Dat fiind faptul că scriu despre RWBY mă aștept la trei tipuri de reacții din partea voastră. Prima ar fi: ”Nu pot să cred! Scrii despre RWBY?!! Ce tare! Te iubesc, Nekirus!”; și-a doua:”Nu și tu ... Credeam că poți mai mult de atât!”. În principiu cred că astea-s reacțiile predomintante, dar hai c-o menționez și pe a treia. ”RWBY?! Ce pula mea e asta?” 

  • În spiritul noii mele abordări critice, n-o să vă mai irosesc timpul cu remarci idioate și-o să trec direct la subiect. Pentru ce-i ce nu au habar ce e aia RWBY, lăsați-mă să vă explic. RWBY este un web series făcut de cei de la Rooseter Teeth, o companie americană de producție online. Dacă doriți să aflați mai multe informații despre ce sunt ei, și cu ce se ocupă, google it, for fucks sake. Nu stau pe detalii. Acum, multă lume e confuză cu privire la ce e RWBY defapt. Anime? Desen animat? ... Adevărul e că se complică rău treaba. N-aș cataloga RWBY drept un anime, dar nici desen animat. Cred că cuvântul animație i se potrivește perfect. E clar că e inspirat din stilistica și structura narativă a anime-ului convențional. Avem personaje cu părul în toate culorile, ochi mari, pronunțați, fizionomie specifică, etc. Totuși nu este un anime. E anime după convenția stilistică, dar nu este un anime în sine. Anime = animație făcută în Japonia. Vă rog să nu mă faceți să fac print la definiția din DEX și s-o pun aici. Ah, dracu! Uite c-am făcut-o.




  • E drept că japonezii au dezvoltat o estetică unică pentru anime-uri, însă estetica nu definește neapărat genul. Lumea confundă anime-urile cu un gen stilistic, când defapt acestea sunt mai degbrabă o specificitate regională. Anime e orice animație făcută în Japonia, indiferent dacă respectă stilistica convențională sau nu. Înțelegeți? E drept că RWBY folosește aceleași mecanisme stilistice, dar nu-l putem numi anime. E doar o animație ce combină stilistica de anime și jocuri. Nici desen animat nu  l-aș numi din simplul fapt că e făcut 3D. E ciudat ... O să scriu un articol în care voi aborda mai pe larg subiectul ăsta. Ce-s defapt anime-urile? ... și expansiunea acestora la nivel de stil și formă în seriile animate din vest. Clară treaba? Hai să ne referim la RWBY ca fiind o simplă animație 3D!



  • E ciudat ca un web series să primească atât de multă atenție. La cum a crescut în notorietate, aș spune că RWBY a ajuns să fie cunoscut ca fiind un anime ”oficial”. Asta mă duce la cu gândul la următoarea întrebare ... De ce? Mulți ar zice că din cauza animației. Eu zic nu. E drept că punctul forte al RWBY stă într-un aspect al animației, dar nu animația propriu-zisă. Vorbind sincer, în primul volum animația nu strălucește deloc, e nasoală chiar. Din volumul 2 lucrurile se cam schimbă, iar din volumul 3 ajunge la un nivel decent. Și da, volume, nu sezoane, să nu vă mai aud cu sezoane. Sezonul 1 = Primele 3 volume. Abia acum intrăm în sezonul 2 din RWBY. Iar fug de subiect! RWBY impresionează prin fluiditatea mișcărilor și prin coregrafia luptelor. Din primul trailer s-au văzut talentul și pasiunea lui Monty Oum. S-a muncit mult la coregrafie. Asta, totuși, nu face neapărat ca animația să fie bună. Nici acum nu e strălucită. Sunt o tonă de greșeli și-n volumul 3, mai ales pe partea de textură. Dacă oprești cadre random se vede clar că lumina nu bate cum trebuie pe personaje sau pe elementele din fundal, iar de multe ori coregrafierea luptelor (deși spectaculoasă) nu are logică. RWBY propune o estetică a stilisticii anime în 3D, ceea ce nu e ceva foarte comun la ora actuală. Există, nu-mi dați în cap, dar lumea e mai puțin obișnuită cu ea. Plus, după cum am zis, coregrafia care aduce un aer de dinamism și prospețime par a fi elementele care au cucerit oamenii. 


Va trebui să fac o scurtă pauză. Recenzia va deveni un adevărat teren minat, plin de spoilere. Dacă nu ați urmărit seria vă sfătuiesc să vă opriți în acest punct. Vă las un mic traileruț mai jos. 


Cine dorește să de-a un ochi este încurajat s-o facă, iar după poate să urmărească RWBY pe site-ul celor de la Rooster Teeth. Nu vă recomand să citiți mai mult pentru că dezvălui niște puncte narative majore, care sunt sigur că v-ar ruina toată plăcerea vizionării. Dacă vă plac seriile ușurele, pline de lupte (mai mult sau mai puțin) spectaculos coregrafiate, atunci poate o să vă placă și RWBY. Menționez că este o serie care ia în derândere de multe ori inteligența voastră, oferindu-vă o tonă de incontinuități și gafe narative. Dacă însă credeți că seria este pentru voi, urmăriți-o, și reveniți după ca să citiți continuarea.

  • Un soi de synopsis esențializat al animației celor de Rooseter Teeth ar fi acesta: 4 fete cu abilități supraumane merg la o școală ce antrenează tinerii luptători să lupte cu monștrii. Synopsis-ul ăsta e atât de vag pentru că și povestea în sine e vagă. Nu mă înțelegeți greșit, e adevărat că trage niște linii clare la început vis a vis de ceea ce vrea să facă, dar pe parcursul celor trei volume povestea îți trage șuturi în coaie și te face foarte confuz. Una îți zice și alta face. Se contrazice. Încă nu știm care sunt clar inamicii. Ce scop au? Ce-s grimm-ii? Dacă în synospsis-ul oficial prezinți povestea ta ca fiind aventura școlărească a 4 fete, e clar că toată seria o să aibă loc la într-un cadru specific. Dar ce se întâmplă când tu distrugi acel cadru la final de sezon? Minți în synopsis, cam asta se întâmplă. Scriitori (Miles și Kerry) habar nu au cum să construiască o poveste standard, care să respecte o structură narativă, să fie continuă, fără inconsistențe și să nu-și de-a singură cu bâta-n baltă. Povestea din RWBY e praf în cel mai bun caz. Praf! V-ați prins? Huh?! Dust? Nimeni? ... Oh ... Dacă ar fi să evidențiez fiecare greșeală de ordin narativ n-aș termina recenzia asta nici la Crăciun. Menționez doar câteva chestii generale. Poveste e plină de arcuri întregi care nu spun nimic. Nu duc tiparele narative mai departe, doar ne arată cât de stupide sunt personajele. Exemplu: cam fiecare arc despre Jaune. Arc despre Jaune. Jaune Arc?! Huh! ... Bine, termin. Da, vedem, Jaune e un tâmpit simpatic, da, totu-i frumos, dar dacă tu ca scriitor faci un arc de 4-5 episoade numai ca să dezvolți un personaj înseamnă că n-ai fost prea atent la cursurile de scenaristică. Nu zic că nu trebuie să oferi personajelor dezvoltare. Asta e chiar unul dintre cele mai cruciale chestii pe care trebuie să le faci, însă încearcă să oferi acestă dezolvatare într-un cadru care permite poveștii să evolueze. Puteau să-l arate pe Jaune cum se dezvoltă ca personaj în timpul unei bătălii cu Torchwick, lucru care ar fi dus și linia narativă principală a poveștii mai departe și putea oferi dezvoltare personajului în același timp. În schimb ei au ales să facă un arc total inutil cu Cardin. Ah ... Încă-mi vine să scriu, da mă opresc aici. Alte chestii. Personajele sunt cretine. Nu cretin construite ... cretine în sensul de retardate. Nu gândesc. Și asta se vede încă din primele minute ale seriei. Secvența care ne-o intoduce pe Weiss. Vedem clar cum ea agită o sticluță plină cu dust în fața lui Ruby, când ea o acuză în mod repetat pe aceasta că e imatură și nu are grijă. Vedeți? Există puțină materie cenușie în capu fetii. Ca să nu mai spun că personajele se contrazic singure și prezintă niște motivații de care nu țin cont. Un exemplu în acest sens ar fi Blake, care, deși avea toate motivele și șansele să-l ucidă pe Roman, (de două ori) n-a făcut-o, dintr-un motiv pe care probabil n-o să-l înțeleg niciodată. 


  • În  titlu scrie clar că asta e o recenzie a volumului 3. Până acum am vorbit de RWBY în general. Dacă Miles și Kerry au voie să facă o poveste care se contrazice singură, am și eu voie să pun un titlul fals. Nu? ... Nu. Bine. Volumul 3 a venit ca o îmbunătățire a seriei. Serios. În mod surprinzător chiar a resptectat o structură narativă basic. A mai avut ea mici gafe narative precum replici fără sens și personaje retardate, dar a funcționat ca poveste. Uhm ... să însemne asta că RWBY devine o serie mai bună? Nu. Toată încărcătura dramatică acumulată prost în primele două volume a fost concretizată aici, de aia e mai bun volumul ăsta. RWBY e la fel de prost scris ca întotdeauna. Lumea a dezvoltat credința asta populară că dacă o poveste e drak este automat și bună. Pe dracu! Poa să fie o poveste cu accente mai întunecate la fel de proastă ca și una cu accente vesele. RWBY e exemplul perfect. Plus că n-a devenit mai dark, temele dark mereu au fost acolo. Vale are politici rasiste, invazii Grimm au mai fost și-n primele volume. Au schimbat puțin tonul și modul în care personajele se raportează la evenimente. Au renunțat la situațiile comico-puierile abordate până acum și le-au făcut mai receptive. Și nici ăsta nu pot spune că-i un lucru bun. Adică bagă spectatorul în ceață. Ce-i RWBY? O comedie ușoară în stil anime? O dramă puternică? Nici dracu nu mai știe. Ar trebui să se respecte un ton unitar pe întreg parcursul dezvoltării poveștii. Poate peste 2 volume ne trezim că RWBY devine un musical. Naiba mai știe! Am avut și personaje care și-au cunoscut sfârșitul volumul ăsta, ceea ce este un lucru chiar bun. Penny, Roman și Pyrrha. Chiar dacă unele morți au fost puțin forțate ... defapt nu, a fost ok. Nu intru mai adânc în subiect.


  • Băi, deși contravine cu tot ce-am scris mai sus, mie-mi place RWBY. Serios! E cel mai bun exemplu de ce vă ziceam într-o postare anterioară ... Poate să-ți placă un film/serial/anime și să fie prost. De ce-mi place, nu știu. Am eu probleme cu capul, poate ... Cred că atmosfera generală a seriei te prinde. Mă relaxează. RWBY e genul ăla de animație pe care l-aș pune persoanelor care suferă de comportament compulsiv obsesiv. Te calmează și îți face ziua mai bună. Poate și de aia are un fanbase atât de mare. Poate numa ăia cu probleme psihice se uită la RWBY, că-i calmează ... Asta explică multe. Ideea e să nu te lași păcălit de atmosferă și de coregrafiile spectaculoase. Scenariul e dezastruos, dar îl acceptăm așa cum e. Iar personajele ... dacă facem abstacție de unele momente de retard din partea lor, sunt destul de simpatice. Ah, încă un lucru care mă enervează la scriitori. Ne-au mințit că Ruby e personajul principal. Măcar dacă s-ar preface puțin că e ea, dar nici asta nu fac. Pe parcursul a trei volume n-a existat deloc o dezvoltare a personajului decât primele 3 episoade din volumul 1 și ultimul episod din volumul 3. Parcă am pierdut personajul în momentul în care Ozpin ia zis: ”Ai ochi argintii!” ... și după am regăsit-o când, brusc, fără nicio avertizare, ochii argintii au devenit relvanți în poveste. Ceea ce iar e o greșeală narativă. Aduci în discuție un element ce ”pare” relevant, după care nu mai spui nimic de el și-l scoți din cur când îți vine ție două volume mai târziu, fără să-l plasezi într-un context sau să-i oferi o formă de minimă înțelegere. Încă nu știm ce dracu e Ruby ... și asta e un lucru rău.


  • Închei cu niște concluzii rapide pe care le-am tras la final de volum. Cam toate personajele moarte în volumul 3 (cu excepția lui Penny) rămân moarte. Da ... Însă la cum îi știu pe Miles și Kerry, n-ar fi exclus să facă greșeala de-a readuce cumva pe cineva în peisaj. Un lucru mai dăunător poveștii nici n-ar putea face. Vedeți voi, narativ vorbind, moartea unui personaj e un lucru foarte delicat. Trebuie abordată cu grijă. Când construiești unui personaj un întreg set up care să justifice și să ducă la moartea personajului, (cazul Pyrrhei) iar după îl aduci cumva ”înapoi la viață” îți dai ție cu tesla-n coaie ca scriitor și-ți bați joc de publicul tău în același timp. Ar fi ca și cum jumătate din volumul 3 ar fi fost degeaba. So, Pyrrha mai bine ar sta moarta. Știu, e trist ... și mie mi-a plăcu personajul. Ceea ce-mi susțin vorbele sunt o serie de tweet-uri ale lui Jen Brown (actrița de voce a Pyrrhei) din care reiese că ar fi moartă de tot. Ruby nu-i fecioară ... Nu în sensul ăla, perverșilor! E clar din explicația lui Qrow că puterile ei se trag din altă legendă. Gândiți-vă numai puțin ... Remnant e o lume în care legendele sunt create după povești mai mult sau mai puțin adevărate. Dacă legenda celor 4 anotimpuri este reală, există șanse foarte mari ca și altele să fie. Ochii argintii cred că sunt altă poveste. Așa. Qrow e o cioară. Și n-o zic la modul rasist, chiar e o cioară, iar despre Salem nu-s multe de zis. A fost introdusă ca să pară finalul bun, dar nu e. Să introduci un personaj de-o asemena amploare fără să dai nicio explicație cu privire la ce reprezintă el defapt, înseamnă că ești neîncrezător în povestea ta și simți nevoia să lași un cliffhanger ca să țină publicul curios. De-altfel ăsta este unul dintre trucurile narative ieftine de care RWBY abuzează. Nu mai zic nimic. Termin. 



Încă un mic lucru. Deși am revenit, nu voi posta foarte des. Sunt prins între job, facultate, licență și proiecte personale. Deci vă dați seama că blogul nu-i prea sus pe lista mea de priorități. Cert e că n-am să mă las. Voi continua să scriu. Vă mulțumesc pentru înțelegere și răbdare! Uhm ... da, am o surpriză pregătită pentru voi. Nu vă zic ce, doar am să menționez că implică achiziția unui microfon profesional și crearea unui cont de youtube. Deduceți singuri. Pa!

Am renunțat la sistemul de notare. De ce? Pentru că-i un bullshit. Nici nu știu de ce l-am folosit în primul rând. A dus la multe polemici fără rost. Subiectivitatea e ca lama unui cuțit, poți să te tai foarte ușor cu ea. În schimb am intordus un sistem nou, acela de verdicte. Da, știu,  îi copiez pe cei de la CinemaSins, dar ca să știți și voi, nu ei au inventat trasul apei la toaletă. Nimic nu mai e original în lumea asta!

Verdict RWBY: Masochism intelectual!

Anime-uri alese: 5 anime-uri memorabile ale lui 2015

Mâine este ziua în care trecem în noul an. Nu pot să mă gândesc decât la o singură întrebare ... Oare câți mai am? ... Lăsând la o parte introducerea surprinzător de seacă și meditativă, hai să ne bucurăm împreună de ultimul articol din acest ciudat an! Ca să știți și voi, acesta este un articol foarte special. Why? Pentru că este cel de-al 100-lea articol de pe AnimeKirus. Da ... ați citit bine. În șapte luni și-o limbă am reușit să scriu o sută de articole. Nici mie nu-mi vine să cred că am ajuns atât de departe. Mulțumesc vouă, cititorilor pentru că vă obosiți ochii și mințile ca să-mi citiți aberațiile kilometrice! Să ne vedem cu bine la postarea cu numărul 1000. Dau o bere atunci. 


N-o să fac o retospectivă personală în care să vă povestesc de ce anul ăsta a fost unul minunat, ori unul de căcat. În schimb voi face o listă de anime-uri apărute în 2015 care au reușit să-și lase într-o formă sau alta amprenta asupra mea. Botez azi o nouă rubrică, ”Anime-uri alese”, care se vrea a fi un soi de rubrică de topuri, însă mai puțin discriminatorie. Care-i șpilu? Nu vreau să fac top-uri. Mă simt ca aia de la libertatea, cancan, sau orice redacție de căcat care la sfârșit de an face ”top 25 babe violate ale anului”, sau alte căcaturi de genul ăsta. Plus că, să dai o ordine unor anime-uri (în cazul de față) va face ca fanii frustrați ale anumitor serii să-mi sară la gât că le-am clasat anime-ul preferat prea jos. Din aceasta cauză, rubrica aferentă vine ca o listare aleatorie, ce nu ține seama de preferințele mele. Aș minți dacă aș spune că nu există printre anime-urile menționate o discrepanță la nivel de percepție subiectivă, însă aceasta nu este relevantă. Deci, nu-i un top, e doar un soi de listare aleatorie. Oricum ar fi, tot un căcat e, născut dintr-o dorință hipsterească de-a mea de-a nu fi ca toată lumea. Iluzia funcționează în capul meu ... mda, probabil funcționează doar aici.

Am ales să evidențiez, din maldărul destul de mic de anime-uri văzute de mine ale lui 2015, cinci nume care (cred eu) au avut un ecou mai puternic. Înainte de-a începe, vreau să menționez că nu am văzut foarte multe anime-uri apărute anul ăsta. Fiind relativ un novice în consumul de anime-uri, nu mi-am permis luxul de-a mă uita atât de mult la anime-urile acestui an. Cred că am văzut undeva la 20 de anime-uri ce au apărut în 2015. Lista cuprinde doar anime-uri apărute în ultimul an. Nu săriți pe mine că nu menționez vreo vechitură. La fel, dacă există vreun anime pe care voi îl considerați bun, însă nu-l depistați prin listă, s-ar putea să nu-l fi văzut. Clară treaba? Să începem. 

  • Kiseijuu (Parasyte)



Aleg să încep nenorocita asta de listă cu un anime ce s-a întins destul de mult. Parasyte a apărut defapt în toamna lui 2014. Atunci, ce mai caută aici? Fiind o serie de 25 de episoade s-a întins pe două sezone. Asta înseamnă că a doua jumătate a anime-ului a apărut în iarna lui 2015. Deși este un anime care aparține doar pe jumătate lui 2015, spun că e destul de bun încât să-și merite un loc în acest articol. L-am văzut relativ repede, în perioada în care abia începusem să mă apuc de vizionat anime-uri. Dacă Mirai Nikki a însemnat dezvirginarea pasiunii mele pentru consumul de anime-uri, Parasyte este primul anime care mi-a oferit un orgasm puternic. Bine, termin cu comparațiile sexuale. E primul anime mai bunicel cu care am luat contact. Nu-i genial, dar mi-a oferit și-o mică satisfacție intelectuală, nefiind încă obișnuit cu anime-uri care se iau în serios. Povestea vine cu un concept pe care îl întâlnim mai rar în sfera animațiilor japoneze, abordând felia dramatică și cea a misterului foarte bine. Personajele (nu toate) au fost relativ ok. Însă nu din cauză că au fost bine făcute, din cauza tonalității și a modului de expunere a poveștii. Întâlnim o evoluție surprinzătoare în cazul lui Shinichi. Aș asemăna parcursul său evolutiv cu cel a lui Kaneki din Tokyo Ghoul, însă în cazul protagonistului din Parasyte, evoluția e mult mai bună. Ce mai pot spune? Nu vreau un post lung. Mă opresc aici. Cred că s-a înțeles de ce am ales acest anime.

  • Haikyuu: 2nd Season


Un lucru e clar ... nu prea sunt cu anime-urile despre sport. Deși m-am uitat la câteva când eram mai mic, Haikyuu a reușit să mă surprindă prin modul relativ realist de-a aborda sportul și prin construcția foarte ingenios făcută a personajelor și a meciurilor. Este printre puținele anime-uri din oala lui de sarmale care știe să-și esențializeze la maxim resursele. După experiența mea cu Kuroko no Basket, care a fost o mediocritate decentă, bazată pe conceptul de ”hai să punem personajele din Dragon Ball să joace baschet”, mi-a prins bine o gură de aer proaspăt ca și Haikyuu. Un anime despre volei. Te gândești, ce pula mea poate fi interesant la volei? Pentru mine ... nimic. Dar anime-ul știe să-l facă interesant. Farmecul unui anime despre sport nu este dat de către sport, ci de personajele care îl practică. Haikyuu nici măcar nu se axează atât de mult pe volei. Se vede că autorul n-a fost mare expert. A dat și el un search pe google să vadă cum se joacă, și gata.  Calitatea anime-ul se trage prin modul haios, dar și dramatic în care este construită acțiunea, și prin moderarea elementelor de shounen exploziv. Deși sezonul secund nu este încă gata, treișpe episoade au fost de ajuns încât acest anime să merite un loc în lista aceasta. Abia aștept să se termine sezonul și să scriu despre el.

  • Death Parade


Îi mai apucă din când în când creativitatea pe cei de la Mad House și aleg să facă un anime original, care nu este bazat pe nicio sursă manga, light novel, ori altceva. Deși Death Parade își are rădăcinile într-un proiect de-al lor anterior, este 100% o creație exclusivă a Mad House. Se pare că riscul pe care cei de la studio și l-au asumat a dat roade, ieșindu-le fără discuție unul dintre cele mai bune anime-uri ale lui 2015. L-am văzut de-o săptămână, iar la fel ca și Parasyte, mi-a amintit că există și anime-uri ce pot milita pentru atingerea unor pretenții artistice în cadrul genului. Pe lângă povestea ce a implicat un concept destul de interesant, acela al morții și-a valorii (sau non-valorii) vieții de pe Pământ, anime-ul a mai abundat și în elemente stilistice de invidiat. Stilistica anime-ului, design-ul personajelor, povestea, toate au format o armonie perfectă. Death Parade îți deschide ochii și te face să te gândești la niște subiecte destul de puternice, încercând să forțeze o reacție pozitivă din parta ta cu privire la subiectul respectiv prin prezentarea lui într-un mod contrar crezului popular. Practic îți spune în față că viața ta e un nimic și că orice ai face ești doar o păpușă fără valoare. Îmi plac astfel de anime-uri. 

  • One Punch Man


Nu voi face o listă cu anime-uri ale lui 2015 fără să menționez de cel mai discutat anime al anului. Așa este, hater-ilor, One Punch Man este pe listă. N-am să stau să explic ce cred eu despre acest anime. I-am făcut recenzie, dacă chiar doriți să știți de ce îl consider un anime ok, puteți găsi răspunsurile acolo. E adevărat că nu este cel mai bun anime de anul ăsta, însă cred că este anime-ul ce mi-a oferit ce-a mai mare plăcere privindu-l. Gust foarte bine genul ăsta de comedie parodică pe care o face One Punch Man. Știu să mă raportez la o serie în funcție de ce își propune și să mă las purtat de val. A parodiat foarte inteligent, s-a folosit bine de acțiune pentru a impresiona spectatorul și a justifica unele lipsuri ale poveștii, a dat dovadă chiar și de o competență regizorală, etc. Ce mai? One Punch Man este una dintre surprizele plăcute ale acestui an. Vă las un link spre recenzia pe care am scris-o. În caz că există printre voi oameni care urăsc anime-ul și se întreabă ce-am fumat de-mi place, aici o să-și găsească explicațiile pentru motivele ce mă fac să laud aventura cheliosului ce bate pe oricine cu un singur pumn. (exceptându-l pe Boros)

  • Kekkai Sensen


Am să fiu sincer. Deși am zis că acesta nu este un top, iar eu nu voi alege să scriu despre anime-uri într-o oarecare ordine, voi mărturisi că, Kekkai Sensen este anime-ul lui 2015 care mi-a plăcut cel mai mult. Dacă Kiseijuu și Death Parade mi-au demonstrat că anime-urile pot avea pretenții artistice, Kekai Sensen mi-a confirmat că anime-urile pot fi adevărate opere de artă. Când vine vorba de acest anime totul este ieșit din comun. Este și unul dintre puținele anime-uri căruia i-am acordat nota 10 și nu regret asta. Deși mulți îl urăsc din cauza poveștii foarte confuze, fără să înțeleagă că anime-urile sunt o artă a imaginii, în care povestea nu trebuie să primeze de fiecare dată, eu nu pot decât să-l apreciez profund. Kekkai Sensen este un anime de-o frumusețe stilistică cum rar mai vezi, excelând pe toate palierele. Imaginea compune un hazard coloristic ce ține de încadraturile estetice ale sublimului, iar povestea comico-absurdă dă un farmec aparte ce evidențiează foarte bine trăsăturile genului de animație din care face parte. Nu am mai întâlnit niciun anime cu o valoare stilistică atât de mare, dacă știți și voi vreunul, vă rog să-mi spuneți ca să-l văd. În opinia mea, Kekkai Sensen primește lejer titlul de cel mai bun anime a lui 2015. 

Recenzie One Punch Man: Capodoperă, sau un nonsens overrated?

Howdy!
Dacă tot am la dispoziție o zi de mahmureală post-Crăciun, mi-am zis că nu există o metodă mai bună de a-mi intensifica durerea de cap decât printr-o recenzie. În încercarea mea masochistă de-a ajunge pe culmile cefaleei, azi scriu o recenzie ce ar putea transmite durerea mea de cap și altora. O voi lua mai ușor cu articolele în perioada care urmează, deoarece, după cum am mai zis, plănuiesc să fac mici schimbări pe aici. Vreau să zugrăvesc puțin blogul, poate mai tai din numele ăsta lung, și-l voi aduce la o formă în care calitatea estetică va fi la același nivel ca și cea a conținutului. Nu știu exact când ... o să aflați când o să fie. Așa. Cu weekend-ul aferent se încheie și tura de toamnă pentru anime-urile lui 2015. Peste două săptămână intrăm în geneza anime-urilor de iarnă, perioadă care nu se anunță a avea niciun titlu sonor. Rămâne de văzut cu ce ne va surprinde.


În altă ordine de idei, anime-urile de toamnă ce tocmai s-au încheiat au oferit un sezon destul de ciudat ... nici bun, dar nici prost, zic eu. N-am urmărit prea multe, timpul efectiv nu mi-a permis, decât vreo patru. Azi voi scrie despre unul dintre acele patru anime-uri. Nu cred că este o surpriză pentru nimeni că am ales să încep seria de recenzii tomnatice cu One Punch Man, anime ce a dat cu tesla-n coaie lui Attack on Titan și a furat titlul de ”cel mai mainstream anime scurt al ultimilor ani.” Mereu când vine vorba de acest anime, găsești pe net o tonă de discuții cu privire la calitatea lui. Aici apare și întrebarea pe care am lansat-o în titlu: ”Capodoperă, sau un nonsens overrated?” Din păcate, asupra acestui anime s-a abătut un blestem ce întunecă destul de mult mințile oamenilor, acela al hyper-popularității. Când apare un astfel de anime este destul de greu să-l mai percepi strict pentru valoarea reală a acestuia, deoarece sistemul tău de judecată este inundat încontinuu de păreri pro și contra din toate părțile. Părerile fiecăruia legate de acest anime se rezumă strict la nivelul perceptiv cu care respectivul sau respectiva aleg să-l privească. Voi încerca să explic mai detaliat lucrul ăsta pe parcursul recenziei. Opinia mea este următoarea. One Punch Man este într-adevăr un anime overrated, DAR nu este un anime prost. De obicei lumea este tentată să cadă într-o parte a extremului, nealegând o cale de mijloc, care de multe ori le poate limpezi creierele. Părerile oamenilor legate de acest anime sunt de cele mai multe ori influențate de alte păreri și de anumite așteptări formale pe care anime-ul le satisface sau nu. Astfel îi avem pe cei umbriți de-o hyper-activitate total nejustificată, acei oameni care sar în sus și afirmă în gura mare că One Punch Man este cel mai bun anime făcut vreodată, (sau printre cele mai bune) și ceilalți, sărmani ce trăiesc cu iluzia hipsterească a individului ce posedă un intelect cu ”gust”, lucru ce anihilează din start o percepție care să reflecte o valoare adevărată.

Să discutăm puțin despre genul din care face parte One Punch Man. Personal, cred că aici intervine marea problemă care duce la păreri, nu neapărat greșite, dar care nu sunt valide tocmai din cauza contextului de gen. Pentru început lumea ar trebui să înțeleagă că o parodie intră din start în oala cu supă a anime-urilor de categorie B. Ce-s alea? Ca și la filme, există și anime-uri care țintesc un public de masă, dorind satisfacerea acestuia la un nivel pur superficial, și nicidecum nu vin cu pretenția unui anime de înaltă calitate, de pe urma căruia să ai parte și de-o dezvoltare la nivel intelectual. Practic, One Punch Man își abolește singur, din start, orice pretenție la un loc printre elitele anime-urilor. Îți spune în față: ”Nu mă lua în serios. Nu vreau să fiu mai mult decât o fucking parodie.” Dacă ești un intelectual frustrat ce nu cauți decât dezvoltarea materiei tale cenușii, ăsta nu e anime-ul cu care să încerci să faci asta. Ar fi chiar un gest cretin din partea ta să ai o asemenea pretenție. Sunt multe de spus despre acest anime, însă aceasta recenzie se va axa mai mult pe o discuție ce va face lumină în legătură cu modul în care anime-ul a fost receptat, decât să prezinte un discurs analitic. Asta și din cauză că anime-ul este atât de simplu că nici nu prea ai ce analiza. Nu-i complex deloc, însă la nivel subtextual are niște pretenții destul de mari, pretenții cărora le și face cinste. (zic eu) Am observat că multă lume îl asociează cu Gintama, un alt anime din zona mainstream a parodiei. Între-un fel da, sunt destul de asemănătoare, însă există și niște diferențe. One Punch Man merge pe un palier parodic strict conceptual, parodiind doar genuri, tipologii de personaje și elemente narative. Gintama pe de altă parte, deși face același lucru, se axează mai mult pe o satiră referențială, cu trimiteri clare spre aspectele satirizate.


Voi încerca să trec repede prin fiecare gen major al acestui anime. De obicei nu duc discuția despre genul unui anime atât de departe, însă în cazul acestuia genul reprezintă un element destul de important. În primul rând avem aspectul comico-parodic. Voi încerca să discut despre niște elemente pe care One Punch Man le parodiează. Nu voi vorbi despre toate. Sunt multe. Voi evidenția ce este mai important. Genurile parodiate cel mai mult sunt manga de acțiune (shounen) și poveștile cu super eroi. Deși pare că vrea să stea într-o zonă culturală din care face și el parte, anime-ul reușește foarte bine să migreze puțin spre vest, multe elemente parodice fiind inspirate și din cultura comics-urilor americane. Felul în care One Punch Man prezintă conceptul de super erou, costumațiile, toate sunt trimiteri spre eroii de benzi desenate. Saitama se dorește a fi reprezentarea extremului și a banalității în mod simultan. Astfel avem super eroul convențional, deloc impresionant ca și caracter sau înfățișare, însă care ascunde o putere de neegalat în universul din care face parte. Personajul Saitama este într-o antiteză totală cu puterea pe care o are. De obicei un super erou cu cât este mai puternic, cu atât mai impresionantă este și înfățișarea lui. Saitama este banal din toate punctele de vedere, iar acest lucru îl definește ca un personaj parodic. În altă ordine de idei, mai avem trimitere și spre tipologia protagonistului obișnuit de shounen. Într-un shounen convențial, aproape de fiecare dată avem un personaj tânăr, fără pic de experiență, iar povestea cuprinde parcursul său evolutiv din stadiul de legumă cu potențial la cea de forță distructivă majoră. Repet, în acest anime avem un protagonist care din primul minut este un monstru overpowered cu care nu se poate pune nimeni din întreg universul poveștii. 

Alte elemente parodice. Precum eroii care nu se iau în serios, avem și aspecte antagonice reprezentate de monștrii, care fac la fel. Modelul de multe ori cretin și felul puieril în care sunt portretizați monștrii din universul poveștii este un alt aspect criticat foarte dur de către opozanții acestui anime. Dacă există niște eroi de-a dreptul absurd construiți, la fel trebuie să existe și forțe negative portretizate la fel. E un mod propriu al universului de a se omogeniza. Avem parte de monștrii total aiurea precum Krablante, tipul ăla care era jumătate mașină, Mosquito Girl, tot felul de ciudățenii, a căror existență face trimitere la un soi de concept inițial absurdizat al răufăcătorului din benzile desenate. Anime-ul nu face nimic altceva decât șă-și întregească nota parodică și să extragă cu atenție elemente din sursele de inspirație, elemente pe care mai apoi le trece prin filtrul propriului univers și ne oferă ... extratereștrii ciudați, animale ultraevoluate din diferite medii de viață, etc. (Deep Sea King, Underworld King, Sky King, Subteranneans) 


Un alt aspect specific atât comics-urilor, dar și shounen-ului, (mai mult shounen-ului) de care se leagă One Punch Man, este modelul clasic evolutiv al personajelor. În toate aceste povești clasice avem personajele ce manifestă o dorință extrem de puternică de a evolua. Determinarea și idealismul acestora aproape că nu au limite. Mereu întâlnim personaje care se antrenează ani de zile în condiții extreme și sunt dispuse să facă orice pentru a deveni puțin mai bune decât înainte. E normal. Asta ne place nouă să vedem. Idealul determinării nesfârșite, puterea prieteniei, toate aceste aspecte care ne inspiră și pe noi. (o pulă) One Punch Man vine și îți arată altceva. Intenția e simplă. Plasarea puterii nelimitate spre un individ banal, departe de prototipul tipicar al unui personaj descris mai sus, putere ce este obținută printr-un proces deloc ieșit din comun. Ce a făcut Saitama ca să ajungă atât de puternic? În loc să se antreneze zece ani în cele mai ostile părți ale Pământului, sau chiar a universului, acesta s-a antrenat acasă, făcând o sută de flotări, o sută de genoflexiuni, a alergat zece kilometri zilnic, toate acestea fără să folosească aerul condiționat vara. Pretty idiotic, right? Așa și e. Tocmai această lipsă de sens face aspectul lui evolutiv să fie în concordanță cu lumea și personajul în sine, care la rândul său este tot lipsit de sens. Mulți nu au gustat ironia mai sus menționată, nu nepărat din cauza caracterului parodic, ci din cauză că e un aspect mult prea lipsit de sens ca să fie adevărat chiar și pentru un asemenea univers. Mai contează acest lucru? Simpla abolire a traseului evolutiv e lucrul relevant aici. Lipsa lui de sens nu poate fi ceva atacabil din moment ce mai nimic nu are sens. E absurd, da. Doar că așa e normal să fie. Totuși, ca majoritatea parodiilor anime, există un backgroud narativ care se ia în serios tocmai ca să de-a un anume sens unor aspecte. Povestea încă continuă. E clar și-n universul One Punch ManSaitama nu a reușit să obțină o asemenea putere din antrenamentul său. Povestea ne dă indicii încă din fazele inițiale ale narațiunii prin licărirea din ochii lui Saitama. Sunt mai mult ca sigur că acea licărire are de-a face cu puterea lui. Dacă ați văzut și OVA-ul lansată pe 12 Decembrie, vi se mai confirmă odată și acolo. E un element sugestiv repetat, nu este nicidecum un aspect stilistic banal. Așa. O explicație ”logică” a puterii lui Caped Baldy o să vină. Am pus logică între paranteze pentru a se înțelege că mă refer la o logică interioară a universului din anime, nu la logica noastră. 

Tipologia discipolului este parodiată prin Genos. E clar că relația Saitama-Genos vrea să contracareze relația Maestru-Discipol din shounen-ul convențional. De obicei avem persoajul puternic, experimentat, care transmite cunoștințe și tehnici de luptă celui mai tânăr. Chiar dacă Genos vine ca o extremă a personajului discipol, fiind în stare de orice pentru a afla secretul puterii lui Saitama, cheliosul nici măcar nu se vrea a fi o reprezentare a profesorului. Are loc o parodiere tocmai prin eliminarea unui element esențial în relația lor. Ambii sunt un soi de discipoli, însă fiecare cu un nivel de putere difereit. Absurdul reiese și din faptul că până și Genos realizează că nu are absolut nimic de învățat de la Saitama, însă alege să stea pe lângă el sperând ca într-o zi să găsească un răspuns. Iar la rândul său, Saitama, fără să plănuiască, reușește să-l schimbe pe Genos. E clar că relația lor n-o să-i ofere cyborg-ului o maturizare combatativă, însă îi oferă una de care poate are o nevoie mai mare, o maturizare emoțională. Acestea sunt chestii subliniate foarte subțire în anime, tocmai din cauză că sunt puse intenționat în spate, după perdeaua de râsete și acțiune.

Următorul lucru despre care vreau să vorbesc nu este în sine o parodiere, ci este mai degrabă un element parodiat pe față, chiar în anime. Mă refer la sistemele de referință tipice japoneze pentru a măsura puterea unui individ. De obicei acestea pot să varieze de la E la SSS. Acesta sunt cele două limite. Aici avem doar de la C-S. Practic fiecare clasă ar trebui să arate nivelul de putere și experiența unui erou. Cu cât un erou este mai puternic, cu atât avansează mai mult în rang. Cei mai slabi sunt în clasa C, iar cei mai puternici sunt în clasa S. Anime-ul se conformează criteriilor, însă nu în totalitate. Excepțiile cunoscute, dar care nu parodiează, sunt Amai Mask și Fubuki, persoane care ocupă în mod intenționat un loc ce nu reflectă cu adevărat capacitățile lor. Parodia interioară vine chiar prin intermediul lui Saitama. În mod ironic, personajul puternic este și un idiot, ceea ce este un clișeu și un lucru pe care și eu îl reproșez anime-ului, clasat în primă instanță pe ultima poziție a celei mai joase clase. Din momentul în care Saitama devine un class C, parodierea acestui sistem de referințe începe. Ce valoare mai poate avea el dacă cel mai puternic personaj din tot universul este la coada clasamentului? Deși în general reflectă valoare fiecăruia după merit, acest unic aspect distruge tot conceptul în sine.

În ultima instanță mai vreau să scot în evidență parodierea și referințele spre diferite tipuri de personaje tipicare shounen-ului. Începem cu Bang, (Silverfang) personaj care se vrea a fi portretizarea bătrânului înțelept și foarte puternic. Tatsumaki duce spre o loli tsundere cu gura mare. Puri Puri Prisoner face referire la homosexualitatea din cadrul închisorilor. Îl mai avem pe Mumen Rider care vine ca o parodiere a tipologiei personajului idealist, cu o determinare infinită. Ca și caracter, el este reprezentarea perfectă a protagonistului tipic. Dacă l-am fi avut pe Mumen Rider drept personaj principal, acest anime ar fi fost deja unul convențional. În orice shounen notbail, idealistul cu inimă mare și determinare de oțel reușește să-și depășească propriile limite, să salveze oamenii inocenți și să învingă răul. Aici nu-i chiar așa. Biciclistul vrea să arate chiar ridicolul acestui mod de-a gândi. Doar simpla determinerea nu te va ajuta niciodată să îți depășești condiția, fapt ce este evidențiat prin inutilitatea personajului. Totuși, One Punch Man mai vrea să arate că acest gen de personaj este acela care reușește să inspire și să atragă simpatia publicului. Indiferent de cât de inutil ar fi fost, oamenii au rămas de partea lui, fiind mișcați de atitudinea acestuia. Totodată, nu știu dacă s-a vrut sau nu, însă civilii din anime îmi par o critică adusă spectatorului obișnuit de shounen, care se lasă dus de nas foarte ușor de o asemenea paradă ieftină care promovează idealuri puierile.


Cam atât am avut de spus despre partea comico-parodică a anime-ului. Trecem la al doilea gen abordat, acțiunea. Aici aș trasa o paralelă spre niște elemente pe care le-am menționat la recenzia mea la Attack on Titan. Spuneam că anime-ul despre uciderea titanilor se folosește de o structură narativă care provoacă constant spectatorul prin folosirea continuă a unei neconcordanțe narative. Duce povestea până într-un moment de climax, după care făce lucrul la care te aștepți cel mai puțin. În cazul One Punch Man lucrurile stau exact pe dos. Anime-ul te duce la fel ca și Attack on Titan pe un traseu narativ bine definit, însă în momentul în care un anime convențional ar întoarce pagina și te-ar surprinde cu ceva la care nu te aștepți, One Punch Man îți dă exact lucrul la care te aștepți cel mai mult, într-o manieră de action fan service extrem. Încearcă oarecum să compenseze predictibilitatea narativă prin modul epic în care împachetează acțiunea. Chiar dacă noi știm din start că Saitama o să câștige orice luptă cu un singur pumn, acțiunea care ne este prezentată în jurul acelui pumn este menită să te facă să spui: ”Wow! Cât de șmecher.” Totul rezultă într-o explozie pornografico-violentă de secvențe epice. Îmbină această acțiune ”epică” foarte bine cu comedia, rezultând un anime care raportat la propria farfurie de mămăligă, reușește să-ți ofere exact ceea ce cauți. Asta bine-nțeles, dacă căutarea ta este justificată în cadrul genului.

Gata cu disecarea genului. Să vedem care este povestea acestui anime. În centrul liniei narative îl avem pe Saitama, o reprezentare banală a tânărului aflat la mijlocul celui de-al treila deceniu de viață, care își justifică incapabilitatea de-a munci precum o persoană normală printr-o fantezie cu eroi. Deși totul a început ca un motiv autojustificant pentru Saitama de-a nu mai munci, evocând o dorința comună din copilărie, aceea a devenirii unui super erou, pe parcursul a trei ani de antrenament, acesta reușește să devină cel mai puternic erou din universul poveștii lui. Ah, da, fără niciun motiv aparent mai și chelește. De ce? Pentru că e mai comic așa. Însă, ca un om pe care karma nu-l prea iubește, Saitama ajunge să se lovească de-o altă extremă, intrând într-o criză existențială din cauză că acum nu mai găsește niciun adversar pe care să nu-l poată învinge cu un sigur pumn. Deși universul pare că-l binecuvântează cu o putere infinită, acea putere este defapt un blestem pentru el, conflictul său interior manifestându-se prin banalizarea vieții de super erou. Să ne gândim puțin. De ce a vrut Saitama să fie erou? Pentru a nu avea viața banală a unui funcționar obișnuit. Ei bine, puterea lui monstruaosă îi oferă viața banală a unui super erou. A căzut din lac în puț. Banalizarea fiecărui aspect ce ține de personajul său este o temă centrală a anime-ului. În căutarea unei lupte pe măsură, acesta începe să descopere încet această lume a eroilor, evoluând de la stadiul de hero for fun la acela de hero for fun ... and profit. Tot procesul evolutiv prin care trece Saitama nu-l face să-și ia munca în serios, el fiind un erou pentru că n-are altceva mai bun de făcut cu viața lui. 

Să revenim la tema principală a acestui articol. Receptarea. Am mai spus că există două mari categorii de oameni. Cei care îl pun pe un pedestal și să închină lui, și cei care nu-l consideră nimic mai mult decât o glumă eșuată. Foarte puțini sunt cei care privesc anime-ul ăsta dintr-o poziție de mijloc, însă aceea sunt și cei care pot să vadă adevărata lui valoare. Când analizezi acest anime și dorești să dai un verdict cu privire la nivelul său calitativ, există mai multe lucruri de care trebuie să se țină cont. Să spui simplu: ”Hă hă! Ăsta-i cel mai bun anime!” sau ”Lăsați-mă, în pula mea de proști! E un căcat.” arată doar cât de superficial te raportezi tu la o astfel de judecată. În primul rând cred că, pentru majoritatea, acesta este un anime a cărui valoare depinde foarte mult de gusturile proprii. Dacă ești un om care nu agreează ironia, absurdul, ori un univers care se pișă efectiv pe modul convențional de funcționare a unei lumi, atunci e clar că n-o să-ți placă acest anime și că vei spune din prima că este prost. Înțeleg că pentru unii oameni One Punch Man poate să lase impresia că este o porcărie de anime. Într-un fel așa și este. Însă nu trebuie să uităm că este o porcărie asumată. Avem prezent un factor ce deja face anime-ul să nu mai poată fi judecat după simplul gust. Multă lume nu înțelege că asumarea unei astfel de lumi și a unei astfel de povești are un rol ironizator la adresa anime-urilor care prezintă într-un mod neasumat un astfel de univers. Dacă ție nu îți place pentru că e prea puieril, slab construit ca poveste, absurd, atunci asta arată că anime-ul își face bine treaba. Iar cealaltă grupare trebuie să înțeleagă că tocmai acest tipar pe care anime-ul și l-a ales singur, îl face din start un anime nedemn pentru a concurca la o poziție fruntașă în branșa lui. Din păcate, de multe ori, gusturile proprii ne orbesc din a avea o judecată corectă. Una este să spui că un anime este bun/prost, iar alta e să spui că îți place sau nu. Când dai un verdict calitativ trebuie să fii obiectiv. Când vrei să îți exprimi opinia despre anime, atunci trebuie să fii subiectiv. Dacă nu îi place cuiva One Punch Man, e perfect justificat, din cauză că povestea merge pe un palier destul de extrem. Este normal să nu se plieze pe gusturile tuturor, însă acest lucru nu trebuie să-ți inunde judecata și să sari repede în sus spunând că e un căcat de anime. Același lucru este valabil și-n cealaltă extremă. Dacă guști prea bine acest gen de anime, nu te lăsa absorbit de felația vizuală și stai, analizează atent, ca să poți realiza că anime-ul ăsta n-are niciun soi de pretenție majoră. E făcut să fie distractiv, fiind extrem de departe din punct de vedere calitativ de o tonă de alte anime-uri deja existente. Sunt o tonă de lucruri care i se pot reproșa, doar că în contextul genului și raportat la intenționalitatea acestuia, toate reproșurile sunt cam irelevante. Adevărul este că One Punch Man este un anime mediocru spre bun, însă ca și o parodie shounen devine unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut.


În apărarea anime-ul aș dori să desființez anumite reproșuri care i s-au adus. Cel mai des utilizat reproș, gluma cu one punch care se repetă prea mult, devenind enervantă și deloc surprinzătoare. V-am mai zis că One Punch Man asta își propune. Este în titlu, oameni buni! One Punch Man. La ce mama mă-sii v-ați așteptat? Te anunță de la început că gluma se va repeta la nesfârșit. Farmecul anime-ul vine din contextul în care se repetă gluma. În funcție de gusturi, puteți agreea un astfel de setting sau nu, însă nu văd acest lucru ca fiind un reproș valid. Explic și de ce. Anime-ul nu este nimic mai mult decât o poveste simplă, cu iz comico-parodic, despre frustrările interioare ale unui erou exagerat de banal, care posedă o putere mult prea mare și poate învinge pe oricine cu un singur pumn. Gluma e în așa fel prezentată încât e clar că te va lovi în față de un milion de ori, iar la un moment dat, te va doborî. Când vine vorba de orice formă de expresie artistică, intenția din spatele produsului este mult mai importantă decât calitatea efectivă a acestuia. Intenția One Punch Man a fost tocmai aceea de-a nu păcăli spectatorul și să-i ofere pe tavă exact lucru la care acesta se așteaptă cel mai mult. Farmecul anime-ului se trage tocmai din această concordanță exactă între așteptare și rezultat. Spectatorul de rând, obișnuit cu o poveste clasică, va căuta în mod subconștient un soi de răsturnare de situație pe parcursul acțiunii. Bazându-se exact pe faptul că tu la un moment dat, chiar dacă realizezi într-o oarecare măsură cu n-o să se întâmple, tot aștepți acea răsturnare major-narativă, anime-ul îți dă fix lucrul pe care tu îl anticipezi cel mai mult, trezind oarecum și-o mică frustrare interioară dar și-un sentiment satisfăcător în același timp. Lumea n-a prea înțeles asta. Gluma cu one punch nu e făcută doar ca un element parodic ce anulează eroul tipicar și-l definește pe Saitama, dar și ca un element ce ar trebui să enerveze spectatorul prin repetarea lui constantă, și să stârnească înjurături din partea acelor oameni care nu suportă o astfel de abordare narativă. Practic, One Punch Man își bate joc de tine, tu cel care vrei să vezi o poveste în care evoluția narativă respectă o structură standard. Iar dacă acest lucru te enervează, te face să blestemi anime-ul, chiar dacă calitativ e oarecum un minus, One Punch Man câștigă, tu făcând exact ceea ce anime-ul vrea să faci. (adică să-l înjuri) Așa. Am lămurit treaba cu receptarea anime-ului? Încercați să vedeți ce se ascunde după povestea prorpiu-zisă. Țineți cont de intenția din spate, iar atunci cân dați un verdict calitativ nu vă lăsați orbiți de gusturile proprii și nu vă hazardați ca marmota la ciocolată să spuneți că un lucru e o capodoperă sau un căcat.

Un alt element puternic criticat, a constat în procesul de evoluție al personajelor. Frustrările au apărut tocmai din cauză că o asemenea dezvoltare nu s-a petrecut. Niciun personaj, cu excepția lui Saitama, nu prea a evoluat pe niciun palier. E drept, chiar și eu aveam aștepări mai mari în acest sens. Mai ales de la Genos, despre care am crezut la un moment dat că îi va fura cam toată ”strălucirea” lui Saitama. N-a fost așa, acțiunea rămânând concentrată în mare parte pe avocado-ul cu pelerină. Într-un anime care nu-și propune asta, să dezvolți niște personaje în doișpe episoade este aproape imposibil. Acum o să-mi spuneți: ”Dar Nekirus, au mai existat multe anime-uri care au avut o tonă de personaje care s-au dezvoltat în doișpe episoade.” Da, însă citiți ce-am scris. Acolo asta s-a vrut. Aici nu. E un anime comico-parodic ce abundă în acțiune. Cum pula vrei ca în 12 episoade să-ți dezvolte toate personajele?  Există într-adevăr un soi de dezvoltare a protagonistului, însă caracterul banal a lui Saitama face această evoluție să nu se simtă aproape deloc. Dacă citiți și manga, unde deja începem să intrăm cu adevărat în poveste, o să observați că personajele încep să se dezvolte chiar foarte bine. Nu uitați că primul sezon e mai mult un fel de tatonare a ceea ce urmează să se petreacă. Are rol strict introductiv în universul poveștii. Abia de acum o să înceapă cu adevărat povestea din One Punch Man. Dacă tot am menționat de dezvoltarea lui Saitama, hai să vedem cum are ea loc! Observăm cum acesta începe să-și privească munca de erou cu alți ochi, devenind încet mai mult decât un hobby. Însă nu dintr-un ideal al moralității, ci într-un sens al faimei și profitului. Deși nu prea recunoaște, o parte din el dorește să aibă parte de faima și recunoașterea pe care o are Genos. Acest lucru ar fi foarte simplu dacă anime-ul s-ar lua în serios, însă ... asta este una dintre glume. Tocmai acest lucru accentuează și mai mult drama lui Saitama. Deși este un personaj imbatabil, acesta este atacat pe plan emoțional din foarte multe direcții. Saitama este un om care în fond poartă un soi de frustrare pe o mare parte din viața lui. Lispa recunoașterii este o glumă constantă în acest anime. E clar că Saitama n-o să primească niciodată recunoașterea pe care o merită. Asta face anime-ul să funcționeze ca o parodie, și îl face foarte ușor de anticipat.  

Nu prea fac acest lucru la anime-uri din cauză că sunt un gen unde regia se simte prea puțin, însă vreau să discut câteva chestii legat de acest aspect al anime-ului. Nu mai țin minte dacă așa a fost în manga, sau e doar mâna celor de la Mad House, însă anime-ul prezintă și niște elemente regizorale făcute cu cap. Nu e mare lucru de el nici pe palierul ăsta, însă are unele cadre de-a dreptul delicioase, pe care vreau să le și menționez. Există unele momente care abordează un montaj intelectual ascuns. Chiar dacă la prima vedere anime-ul pare a fi o ciorbă gândită aiurea, să știți că fiecare element, atât narativ, cât și vizual, este foarte bine gândit. De multe ori, imaginea, prin intermediul montajului mai sus menționat, reușește să scoată în evidență într-un mod ingenios absurdul situației prezentate. Un exemplu care-mi vine în minte este momentul în care Genos îi explică lui Saitama circumstanțele poveștii tragice care stau la baza motivației personale. Tot discursul său este menit să ironizeze personajul cu un trecut traumatizant, ce l-a motivat să devină ceea ce este astăzi, făcând referire și la tipologia personajului răzbunător. Discursul cyborg-ului a fost unul lung, absurdizat în mod voit în anumite momente, care pe protagonist îl plictisea. Ca să ne arate starea lui Saitama, un anime obișnuit propabil ne-ar fi arătat doar un cadru cu el cum se enervează. În schimb, One Punch Man vine cu o serie de imagini sugestive, foarte bine alese, care reflectă perfect tumultul interior al personajului. Cadrul acela cu apa picurând, deși e un clișeu, pe mine cel puțin m-a făcut să văd anime-ul ăsta cu mai mult respect. Și nu doar aici. Anime-ul colcăie de astfel de finețuri regizorale, care nicidecum nu sunt puse acolo fără motiv. Fiecare imagine și cadru înseamnă ceva. Nu este un anime cu timpi morți, cum de multe ori vedem la seriile obișnuite. Iar dacă apar, se vede clar că sunt puse intenționat acolo ... ceea ce practic nu-i mai face timpi morți. Anime-ul ăsta e o gogoașă cu un substrat critic și stilistic foarte îndrăzneț, împachetată într-o cutie a banalului și a comicului. Este important ca lumea să țină cont că un anime este în primul rând o artă a imaginii, (sau mă rog, așa ar trebui să fie un anime bun) nu a poveștii. Imaginea spune la fel de multe precum face și povestea. One Punch Man se folosește și de limbajul vizual, nu doar narativ. Totul e gândit și funcționează foarte bine: absurdul, ironia, construcția narativă bazată pe satisfacerea așteptărilor inițiale, repetivitatea arsenalului comico-formal de dragul șicanei spectatoriale, evidențierea elementelor de limbaj vizual, etc. Nu vreau deloc să mă dau mare, dar vă spun asta ca ca o persoană ce a făcut o facultate de film în care a învățat despre genuri, (comedie-parodie) structuri narative și scriere creativă. One Punch Man este foarte atent și bine construit în raport cu așteptările pe care și la creează. Este exact ce s-a vrut a fi.


Mai am puțin și termin. Un alt lucru interesant pe care l-am observat la acest anime este modul în care sunt construite luptele. Deși gluma principală a anime-ului este ”one punch man”, acesta profită pe cât poate de faptul că Saitama nu poate să fie prezent în fiecare colț de lume simultan. Astfel se conturează un soi de pregătire a glumei ce urmează prin intermediul celorlalți eroi. Cel mai bine vedem asta în arc-ul cu Deep Sea King. Bazându-se în totalitate pe superficialitatea acțiunii exagerate (care funcționează) anime-ul îți oferă o serie de lupte epice, menite să-i pună în prim plan pe celălalte personaje, ca tu deja să ai așteptările formate într-un anume fel la venirea capului de ou. Ne prepară foarte bine gluma, oferindu-ne un context în care noi ne dorim să ne fie servită. ”Aha. Lasă c-o să vadă fraierul ăla de Deep Sea King cine-i șefu. Numa să vină Saitama. Hai Saitama! Termină-l.” Se înțelege? One Punch Man mereu construiește un context ideal pentru a ne servi o glumă.

Din păcate mă văd nevoit să închei recenzia. E cam lungă, sorry! Un anime precum acesta cere o asemenea recenzie. În final doresc să vorbesc despre probabilitatea unui nou sezon. Știu că sunt foarte mulți acolo care și-ar dori asta. Trebuie să știți că One Punch Man este o adaptare după manga lui Yusuke Murata, (Eyeshield 21) care la rândul ei este o adaptare după un webcomic al autorului original, ONE. Primul factor de luat în calcul este materialul sursă. Deși webcomic-ul are destul material pentru un sezon secund, adaptarea anime se bazează pe manga lui Murata, nu pe webcomic-ul lui ONE. Manga oficială nu are destul material încă. La cum văd eu predispoziția recenta a lui Murata de a scoate capitole, cred în mai puțin de un an o să ajungă și manga să aibă suficient material pentru un sezon doi. Problema principală nu vine nici de la Murata, și nici de la ONE. Problema este cu studioul care face animația, Mad House, studio recunoscut pentru faptul că nu prea face sequel-uri la anime-uri. Degeaba se pune Murata să scoată o sută de capitole, dacă ăia de la Mad House își păstrează tradiția, n-o să fie niciun sezon doi. Având în vedere popularitatea anime-ului și entuziasmul arătat de cei de la Mad House în realizarea acestuia, cred că există totuși o posibilitate. Oricum, așa să vă gândiți că șansele ca să NU existe un sezon doi sunt mai mari. O altă alternativă ar fi mutarea seriei la un alt studio. Om trăi și om vedea!


Asta a fost One Punch Man. Sper că am reușit să aduc lumină asupra modului în care ar trebui văzut acest anime. Nu este o capodoperă, este într-adevăr overrated, dar nu este prost. E un anime care excelează ca parodie, îmbină foarte bine acțiunea în cursul narativ, iar fiecare element este ales cu grijă și omogenizat cum trebuie în interiorul universului. Un anime care merită văzut dacă sunteți fani ai genului, și evitat dacă nu vreți să vizionați decât anime-uri obscure, care să vă dezvolte intelectul. E simplu. Trebuie să ne raportăm mereu în funcție de intenția anime-ului, stabilind o valoare calitativă în mod obiectiv, nu orbiți de gusturile proprii. V-am lăsat. ONE PUNCH!

Notă: Pentru prima oară în istoria acestui blog aleg să nu dau notă unui anime. Motivul este simplu. Nu consider că One Punch Man este un anime a cărui valoare poate fi măsurată printr-o notă. 

Cine dorește să îl vadă în limba română, cei de la Shinobi Fansub l-au tradus pentru voi. Enjoy!

- Copyright © Animekirus - Animekirus