Posted by : Nekirus duminică, 27 decembrie 2015

Howdy!
Dacă tot am la dispoziție o zi de mahmureală post-Crăciun, mi-am zis că nu există o metodă mai bună de a-mi intensifica durerea de cap decât printr-o recenzie. În încercarea mea masochistă de-a ajunge pe culmile cefaleei, azi scriu o recenzie ce ar putea transmite durerea mea de cap și altora. O voi lua mai ușor cu articolele în perioada care urmează, deoarece, după cum am mai zis, plănuiesc să fac mici schimbări pe aici. Vreau să zugrăvesc puțin blogul, poate mai tai din numele ăsta lung, și-l voi aduce la o formă în care calitatea estetică va fi la același nivel ca și cea a conținutului. Nu știu exact când ... o să aflați când o să fie. Așa. Cu weekend-ul aferent se încheie și tura de toamnă pentru anime-urile lui 2015. Peste două săptămână intrăm în geneza anime-urilor de iarnă, perioadă care nu se anunță a avea niciun titlu sonor. Rămâne de văzut cu ce ne va surprinde.


În altă ordine de idei, anime-urile de toamnă ce tocmai s-au încheiat au oferit un sezon destul de ciudat ... nici bun, dar nici prost, zic eu. N-am urmărit prea multe, timpul efectiv nu mi-a permis, decât vreo patru. Azi voi scrie despre unul dintre acele patru anime-uri. Nu cred că este o surpriză pentru nimeni că am ales să încep seria de recenzii tomnatice cu One Punch Man, anime ce a dat cu tesla-n coaie lui Attack on Titan și a furat titlul de ”cel mai mainstream anime scurt al ultimilor ani.” Mereu când vine vorba de acest anime, găsești pe net o tonă de discuții cu privire la calitatea lui. Aici apare și întrebarea pe care am lansat-o în titlu: ”Capodoperă, sau un nonsens overrated?” Din păcate, asupra acestui anime s-a abătut un blestem ce întunecă destul de mult mințile oamenilor, acela al hyper-popularității. Când apare un astfel de anime este destul de greu să-l mai percepi strict pentru valoarea reală a acestuia, deoarece sistemul tău de judecată este inundat încontinuu de păreri pro și contra din toate părțile. Părerile fiecăruia legate de acest anime se rezumă strict la nivelul perceptiv cu care respectivul sau respectiva aleg să-l privească. Voi încerca să explic mai detaliat lucrul ăsta pe parcursul recenziei. Opinia mea este următoarea. One Punch Man este într-adevăr un anime overrated, DAR nu este un anime prost. De obicei lumea este tentată să cadă într-o parte a extremului, nealegând o cale de mijloc, care de multe ori le poate limpezi creierele. Părerile oamenilor legate de acest anime sunt de cele mai multe ori influențate de alte păreri și de anumite așteptări formale pe care anime-ul le satisface sau nu. Astfel îi avem pe cei umbriți de-o hyper-activitate total nejustificată, acei oameni care sar în sus și afirmă în gura mare că One Punch Man este cel mai bun anime făcut vreodată, (sau printre cele mai bune) și ceilalți, sărmani ce trăiesc cu iluzia hipsterească a individului ce posedă un intelect cu ”gust”, lucru ce anihilează din start o percepție care să reflecte o valoare adevărată.

Să discutăm puțin despre genul din care face parte One Punch Man. Personal, cred că aici intervine marea problemă care duce la păreri, nu neapărat greșite, dar care nu sunt valide tocmai din cauza contextului de gen. Pentru început lumea ar trebui să înțeleagă că o parodie intră din start în oala cu supă a anime-urilor de categorie B. Ce-s alea? Ca și la filme, există și anime-uri care țintesc un public de masă, dorind satisfacerea acestuia la un nivel pur superficial, și nicidecum nu vin cu pretenția unui anime de înaltă calitate, de pe urma căruia să ai parte și de-o dezvoltare la nivel intelectual. Practic, One Punch Man își abolește singur, din start, orice pretenție la un loc printre elitele anime-urilor. Îți spune în față: ”Nu mă lua în serios. Nu vreau să fiu mai mult decât o fucking parodie.” Dacă ești un intelectual frustrat ce nu cauți decât dezvoltarea materiei tale cenușii, ăsta nu e anime-ul cu care să încerci să faci asta. Ar fi chiar un gest cretin din partea ta să ai o asemenea pretenție. Sunt multe de spus despre acest anime, însă aceasta recenzie se va axa mai mult pe o discuție ce va face lumină în legătură cu modul în care anime-ul a fost receptat, decât să prezinte un discurs analitic. Asta și din cauză că anime-ul este atât de simplu că nici nu prea ai ce analiza. Nu-i complex deloc, însă la nivel subtextual are niște pretenții destul de mari, pretenții cărora le și face cinste. (zic eu) Am observat că multă lume îl asociează cu Gintama, un alt anime din zona mainstream a parodiei. Între-un fel da, sunt destul de asemănătoare, însă există și niște diferențe. One Punch Man merge pe un palier parodic strict conceptual, parodiind doar genuri, tipologii de personaje și elemente narative. Gintama pe de altă parte, deși face același lucru, se axează mai mult pe o satiră referențială, cu trimiteri clare spre aspectele satirizate.


Voi încerca să trec repede prin fiecare gen major al acestui anime. De obicei nu duc discuția despre genul unui anime atât de departe, însă în cazul acestuia genul reprezintă un element destul de important. În primul rând avem aspectul comico-parodic. Voi încerca să discut despre niște elemente pe care One Punch Man le parodiează. Nu voi vorbi despre toate. Sunt multe. Voi evidenția ce este mai important. Genurile parodiate cel mai mult sunt manga de acțiune (shounen) și poveștile cu super eroi. Deși pare că vrea să stea într-o zonă culturală din care face și el parte, anime-ul reușește foarte bine să migreze puțin spre vest, multe elemente parodice fiind inspirate și din cultura comics-urilor americane. Felul în care One Punch Man prezintă conceptul de super erou, costumațiile, toate sunt trimiteri spre eroii de benzi desenate. Saitama se dorește a fi reprezentarea extremului și a banalității în mod simultan. Astfel avem super eroul convențional, deloc impresionant ca și caracter sau înfățișare, însă care ascunde o putere de neegalat în universul din care face parte. Personajul Saitama este într-o antiteză totală cu puterea pe care o are. De obicei un super erou cu cât este mai puternic, cu atât mai impresionantă este și înfățișarea lui. Saitama este banal din toate punctele de vedere, iar acest lucru îl definește ca un personaj parodic. În altă ordine de idei, mai avem trimitere și spre tipologia protagonistului obișnuit de shounen. Într-un shounen convențial, aproape de fiecare dată avem un personaj tânăr, fără pic de experiență, iar povestea cuprinde parcursul său evolutiv din stadiul de legumă cu potențial la cea de forță distructivă majoră. Repet, în acest anime avem un protagonist care din primul minut este un monstru overpowered cu care nu se poate pune nimeni din întreg universul poveștii. 

Alte elemente parodice. Precum eroii care nu se iau în serios, avem și aspecte antagonice reprezentate de monștrii, care fac la fel. Modelul de multe ori cretin și felul puieril în care sunt portretizați monștrii din universul poveștii este un alt aspect criticat foarte dur de către opozanții acestui anime. Dacă există niște eroi de-a dreptul absurd construiți, la fel trebuie să existe și forțe negative portretizate la fel. E un mod propriu al universului de a se omogeniza. Avem parte de monștrii total aiurea precum Krablante, tipul ăla care era jumătate mașină, Mosquito Girl, tot felul de ciudățenii, a căror existență face trimitere la un soi de concept inițial absurdizat al răufăcătorului din benzile desenate. Anime-ul nu face nimic altceva decât șă-și întregească nota parodică și să extragă cu atenție elemente din sursele de inspirație, elemente pe care mai apoi le trece prin filtrul propriului univers și ne oferă ... extratereștrii ciudați, animale ultraevoluate din diferite medii de viață, etc. (Deep Sea King, Underworld King, Sky King, Subteranneans) 


Un alt aspect specific atât comics-urilor, dar și shounen-ului, (mai mult shounen-ului) de care se leagă One Punch Man, este modelul clasic evolutiv al personajelor. În toate aceste povești clasice avem personajele ce manifestă o dorință extrem de puternică de a evolua. Determinarea și idealismul acestora aproape că nu au limite. Mereu întâlnim personaje care se antrenează ani de zile în condiții extreme și sunt dispuse să facă orice pentru a deveni puțin mai bune decât înainte. E normal. Asta ne place nouă să vedem. Idealul determinării nesfârșite, puterea prieteniei, toate aceste aspecte care ne inspiră și pe noi. (o pulă) One Punch Man vine și îți arată altceva. Intenția e simplă. Plasarea puterii nelimitate spre un individ banal, departe de prototipul tipicar al unui personaj descris mai sus, putere ce este obținută printr-un proces deloc ieșit din comun. Ce a făcut Saitama ca să ajungă atât de puternic? În loc să se antreneze zece ani în cele mai ostile părți ale Pământului, sau chiar a universului, acesta s-a antrenat acasă, făcând o sută de flotări, o sută de genoflexiuni, a alergat zece kilometri zilnic, toate acestea fără să folosească aerul condiționat vara. Pretty idiotic, right? Așa și e. Tocmai această lipsă de sens face aspectul lui evolutiv să fie în concordanță cu lumea și personajul în sine, care la rândul său este tot lipsit de sens. Mulți nu au gustat ironia mai sus menționată, nu nepărat din cauza caracterului parodic, ci din cauză că e un aspect mult prea lipsit de sens ca să fie adevărat chiar și pentru un asemenea univers. Mai contează acest lucru? Simpla abolire a traseului evolutiv e lucrul relevant aici. Lipsa lui de sens nu poate fi ceva atacabil din moment ce mai nimic nu are sens. E absurd, da. Doar că așa e normal să fie. Totuși, ca majoritatea parodiilor anime, există un backgroud narativ care se ia în serios tocmai ca să de-a un anume sens unor aspecte. Povestea încă continuă. E clar și-n universul One Punch ManSaitama nu a reușit să obțină o asemenea putere din antrenamentul său. Povestea ne dă indicii încă din fazele inițiale ale narațiunii prin licărirea din ochii lui Saitama. Sunt mai mult ca sigur că acea licărire are de-a face cu puterea lui. Dacă ați văzut și OVA-ul lansată pe 12 Decembrie, vi se mai confirmă odată și acolo. E un element sugestiv repetat, nu este nicidecum un aspect stilistic banal. Așa. O explicație ”logică” a puterii lui Caped Baldy o să vină. Am pus logică între paranteze pentru a se înțelege că mă refer la o logică interioară a universului din anime, nu la logica noastră. 

Tipologia discipolului este parodiată prin Genos. E clar că relația Saitama-Genos vrea să contracareze relația Maestru-Discipol din shounen-ul convențional. De obicei avem persoajul puternic, experimentat, care transmite cunoștințe și tehnici de luptă celui mai tânăr. Chiar dacă Genos vine ca o extremă a personajului discipol, fiind în stare de orice pentru a afla secretul puterii lui Saitama, cheliosul nici măcar nu se vrea a fi o reprezentare a profesorului. Are loc o parodiere tocmai prin eliminarea unui element esențial în relația lor. Ambii sunt un soi de discipoli, însă fiecare cu un nivel de putere difereit. Absurdul reiese și din faptul că până și Genos realizează că nu are absolut nimic de învățat de la Saitama, însă alege să stea pe lângă el sperând ca într-o zi să găsească un răspuns. Iar la rândul său, Saitama, fără să plănuiască, reușește să-l schimbe pe Genos. E clar că relația lor n-o să-i ofere cyborg-ului o maturizare combatativă, însă îi oferă una de care poate are o nevoie mai mare, o maturizare emoțională. Acestea sunt chestii subliniate foarte subțire în anime, tocmai din cauză că sunt puse intenționat în spate, după perdeaua de râsete și acțiune.

Următorul lucru despre care vreau să vorbesc nu este în sine o parodiere, ci este mai degrabă un element parodiat pe față, chiar în anime. Mă refer la sistemele de referință tipice japoneze pentru a măsura puterea unui individ. De obicei acestea pot să varieze de la E la SSS. Acesta sunt cele două limite. Aici avem doar de la C-S. Practic fiecare clasă ar trebui să arate nivelul de putere și experiența unui erou. Cu cât un erou este mai puternic, cu atât avansează mai mult în rang. Cei mai slabi sunt în clasa C, iar cei mai puternici sunt în clasa S. Anime-ul se conformează criteriilor, însă nu în totalitate. Excepțiile cunoscute, dar care nu parodiează, sunt Amai Mask și Fubuki, persoane care ocupă în mod intenționat un loc ce nu reflectă cu adevărat capacitățile lor. Parodia interioară vine chiar prin intermediul lui Saitama. În mod ironic, personajul puternic este și un idiot, ceea ce este un clișeu și un lucru pe care și eu îl reproșez anime-ului, clasat în primă instanță pe ultima poziție a celei mai joase clase. Din momentul în care Saitama devine un class C, parodierea acestui sistem de referințe începe. Ce valoare mai poate avea el dacă cel mai puternic personaj din tot universul este la coada clasamentului? Deși în general reflectă valoare fiecăruia după merit, acest unic aspect distruge tot conceptul în sine.

În ultima instanță mai vreau să scot în evidență parodierea și referințele spre diferite tipuri de personaje tipicare shounen-ului. Începem cu Bang, (Silverfang) personaj care se vrea a fi portretizarea bătrânului înțelept și foarte puternic. Tatsumaki duce spre o loli tsundere cu gura mare. Puri Puri Prisoner face referire la homosexualitatea din cadrul închisorilor. Îl mai avem pe Mumen Rider care vine ca o parodiere a tipologiei personajului idealist, cu o determinare infinită. Ca și caracter, el este reprezentarea perfectă a protagonistului tipic. Dacă l-am fi avut pe Mumen Rider drept personaj principal, acest anime ar fi fost deja unul convențional. În orice shounen notbail, idealistul cu inimă mare și determinare de oțel reușește să-și depășească propriile limite, să salveze oamenii inocenți și să învingă răul. Aici nu-i chiar așa. Biciclistul vrea să arate chiar ridicolul acestui mod de-a gândi. Doar simpla determinerea nu te va ajuta niciodată să îți depășești condiția, fapt ce este evidențiat prin inutilitatea personajului. Totuși, One Punch Man mai vrea să arate că acest gen de personaj este acela care reușește să inspire și să atragă simpatia publicului. Indiferent de cât de inutil ar fi fost, oamenii au rămas de partea lui, fiind mișcați de atitudinea acestuia. Totodată, nu știu dacă s-a vrut sau nu, însă civilii din anime îmi par o critică adusă spectatorului obișnuit de shounen, care se lasă dus de nas foarte ușor de o asemenea paradă ieftină care promovează idealuri puierile.


Cam atât am avut de spus despre partea comico-parodică a anime-ului. Trecem la al doilea gen abordat, acțiunea. Aici aș trasa o paralelă spre niște elemente pe care le-am menționat la recenzia mea la Attack on Titan. Spuneam că anime-ul despre uciderea titanilor se folosește de o structură narativă care provoacă constant spectatorul prin folosirea continuă a unei neconcordanțe narative. Duce povestea până într-un moment de climax, după care făce lucrul la care te aștepți cel mai puțin. În cazul One Punch Man lucrurile stau exact pe dos. Anime-ul te duce la fel ca și Attack on Titan pe un traseu narativ bine definit, însă în momentul în care un anime convențional ar întoarce pagina și te-ar surprinde cu ceva la care nu te aștepți, One Punch Man îți dă exact lucrul la care te aștepți cel mai mult, într-o manieră de action fan service extrem. Încearcă oarecum să compenseze predictibilitatea narativă prin modul epic în care împachetează acțiunea. Chiar dacă noi știm din start că Saitama o să câștige orice luptă cu un singur pumn, acțiunea care ne este prezentată în jurul acelui pumn este menită să te facă să spui: ”Wow! Cât de șmecher.” Totul rezultă într-o explozie pornografico-violentă de secvențe epice. Îmbină această acțiune ”epică” foarte bine cu comedia, rezultând un anime care raportat la propria farfurie de mămăligă, reușește să-ți ofere exact ceea ce cauți. Asta bine-nțeles, dacă căutarea ta este justificată în cadrul genului.

Gata cu disecarea genului. Să vedem care este povestea acestui anime. În centrul liniei narative îl avem pe Saitama, o reprezentare banală a tânărului aflat la mijlocul celui de-al treila deceniu de viață, care își justifică incapabilitatea de-a munci precum o persoană normală printr-o fantezie cu eroi. Deși totul a început ca un motiv autojustificant pentru Saitama de-a nu mai munci, evocând o dorința comună din copilărie, aceea a devenirii unui super erou, pe parcursul a trei ani de antrenament, acesta reușește să devină cel mai puternic erou din universul poveștii lui. Ah, da, fără niciun motiv aparent mai și chelește. De ce? Pentru că e mai comic așa. Însă, ca un om pe care karma nu-l prea iubește, Saitama ajunge să se lovească de-o altă extremă, intrând într-o criză existențială din cauză că acum nu mai găsește niciun adversar pe care să nu-l poată învinge cu un sigur pumn. Deși universul pare că-l binecuvântează cu o putere infinită, acea putere este defapt un blestem pentru el, conflictul său interior manifestându-se prin banalizarea vieții de super erou. Să ne gândim puțin. De ce a vrut Saitama să fie erou? Pentru a nu avea viața banală a unui funcționar obișnuit. Ei bine, puterea lui monstruaosă îi oferă viața banală a unui super erou. A căzut din lac în puț. Banalizarea fiecărui aspect ce ține de personajul său este o temă centrală a anime-ului. În căutarea unei lupte pe măsură, acesta începe să descopere încet această lume a eroilor, evoluând de la stadiul de hero for fun la acela de hero for fun ... and profit. Tot procesul evolutiv prin care trece Saitama nu-l face să-și ia munca în serios, el fiind un erou pentru că n-are altceva mai bun de făcut cu viața lui. 

Să revenim la tema principală a acestui articol. Receptarea. Am mai spus că există două mari categorii de oameni. Cei care îl pun pe un pedestal și să închină lui, și cei care nu-l consideră nimic mai mult decât o glumă eșuată. Foarte puțini sunt cei care privesc anime-ul ăsta dintr-o poziție de mijloc, însă aceea sunt și cei care pot să vadă adevărata lui valoare. Când analizezi acest anime și dorești să dai un verdict cu privire la nivelul său calitativ, există mai multe lucruri de care trebuie să se țină cont. Să spui simplu: ”Hă hă! Ăsta-i cel mai bun anime!” sau ”Lăsați-mă, în pula mea de proști! E un căcat.” arată doar cât de superficial te raportezi tu la o astfel de judecată. În primul rând cred că, pentru majoritatea, acesta este un anime a cărui valoare depinde foarte mult de gusturile proprii. Dacă ești un om care nu agreează ironia, absurdul, ori un univers care se pișă efectiv pe modul convențional de funcționare a unei lumi, atunci e clar că n-o să-ți placă acest anime și că vei spune din prima că este prost. Înțeleg că pentru unii oameni One Punch Man poate să lase impresia că este o porcărie de anime. Într-un fel așa și este. Însă nu trebuie să uităm că este o porcărie asumată. Avem prezent un factor ce deja face anime-ul să nu mai poată fi judecat după simplul gust. Multă lume nu înțelege că asumarea unei astfel de lumi și a unei astfel de povești are un rol ironizator la adresa anime-urilor care prezintă într-un mod neasumat un astfel de univers. Dacă ție nu îți place pentru că e prea puieril, slab construit ca poveste, absurd, atunci asta arată că anime-ul își face bine treaba. Iar cealaltă grupare trebuie să înțeleagă că tocmai acest tipar pe care anime-ul și l-a ales singur, îl face din start un anime nedemn pentru a concurca la o poziție fruntașă în branșa lui. Din păcate, de multe ori, gusturile proprii ne orbesc din a avea o judecată corectă. Una este să spui că un anime este bun/prost, iar alta e să spui că îți place sau nu. Când dai un verdict calitativ trebuie să fii obiectiv. Când vrei să îți exprimi opinia despre anime, atunci trebuie să fii subiectiv. Dacă nu îi place cuiva One Punch Man, e perfect justificat, din cauză că povestea merge pe un palier destul de extrem. Este normal să nu se plieze pe gusturile tuturor, însă acest lucru nu trebuie să-ți inunde judecata și să sari repede în sus spunând că e un căcat de anime. Același lucru este valabil și-n cealaltă extremă. Dacă guști prea bine acest gen de anime, nu te lăsa absorbit de felația vizuală și stai, analizează atent, ca să poți realiza că anime-ul ăsta n-are niciun soi de pretenție majoră. E făcut să fie distractiv, fiind extrem de departe din punct de vedere calitativ de o tonă de alte anime-uri deja existente. Sunt o tonă de lucruri care i se pot reproșa, doar că în contextul genului și raportat la intenționalitatea acestuia, toate reproșurile sunt cam irelevante. Adevărul este că One Punch Man este un anime mediocru spre bun, însă ca și o parodie shounen devine unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut.


În apărarea anime-ul aș dori să desființez anumite reproșuri care i s-au adus. Cel mai des utilizat reproș, gluma cu one punch care se repetă prea mult, devenind enervantă și deloc surprinzătoare. V-am mai zis că One Punch Man asta își propune. Este în titlu, oameni buni! One Punch Man. La ce mama mă-sii v-ați așteptat? Te anunță de la început că gluma se va repeta la nesfârșit. Farmecul anime-ul vine din contextul în care se repetă gluma. În funcție de gusturi, puteți agreea un astfel de setting sau nu, însă nu văd acest lucru ca fiind un reproș valid. Explic și de ce. Anime-ul nu este nimic mai mult decât o poveste simplă, cu iz comico-parodic, despre frustrările interioare ale unui erou exagerat de banal, care posedă o putere mult prea mare și poate învinge pe oricine cu un singur pumn. Gluma e în așa fel prezentată încât e clar că te va lovi în față de un milion de ori, iar la un moment dat, te va doborî. Când vine vorba de orice formă de expresie artistică, intenția din spatele produsului este mult mai importantă decât calitatea efectivă a acestuia. Intenția One Punch Man a fost tocmai aceea de-a nu păcăli spectatorul și să-i ofere pe tavă exact lucru la care acesta se așteaptă cel mai mult. Farmecul anime-ului se trage tocmai din această concordanță exactă între așteptare și rezultat. Spectatorul de rând, obișnuit cu o poveste clasică, va căuta în mod subconștient un soi de răsturnare de situație pe parcursul acțiunii. Bazându-se exact pe faptul că tu la un moment dat, chiar dacă realizezi într-o oarecare măsură cu n-o să se întâmple, tot aștepți acea răsturnare major-narativă, anime-ul îți dă fix lucrul pe care tu îl anticipezi cel mai mult, trezind oarecum și-o mică frustrare interioară dar și-un sentiment satisfăcător în același timp. Lumea n-a prea înțeles asta. Gluma cu one punch nu e făcută doar ca un element parodic ce anulează eroul tipicar și-l definește pe Saitama, dar și ca un element ce ar trebui să enerveze spectatorul prin repetarea lui constantă, și să stârnească înjurături din partea acelor oameni care nu suportă o astfel de abordare narativă. Practic, One Punch Man își bate joc de tine, tu cel care vrei să vezi o poveste în care evoluția narativă respectă o structură standard. Iar dacă acest lucru te enervează, te face să blestemi anime-ul, chiar dacă calitativ e oarecum un minus, One Punch Man câștigă, tu făcând exact ceea ce anime-ul vrea să faci. (adică să-l înjuri) Așa. Am lămurit treaba cu receptarea anime-ului? Încercați să vedeți ce se ascunde după povestea prorpiu-zisă. Țineți cont de intenția din spate, iar atunci cân dați un verdict calitativ nu vă lăsați orbiți de gusturile proprii și nu vă hazardați ca marmota la ciocolată să spuneți că un lucru e o capodoperă sau un căcat.

Un alt element puternic criticat, a constat în procesul de evoluție al personajelor. Frustrările au apărut tocmai din cauză că o asemenea dezvoltare nu s-a petrecut. Niciun personaj, cu excepția lui Saitama, nu prea a evoluat pe niciun palier. E drept, chiar și eu aveam aștepări mai mari în acest sens. Mai ales de la Genos, despre care am crezut la un moment dat că îi va fura cam toată ”strălucirea” lui Saitama. N-a fost așa, acțiunea rămânând concentrată în mare parte pe avocado-ul cu pelerină. Într-un anime care nu-și propune asta, să dezvolți niște personaje în doișpe episoade este aproape imposibil. Acum o să-mi spuneți: ”Dar Nekirus, au mai existat multe anime-uri care au avut o tonă de personaje care s-au dezvoltat în doișpe episoade.” Da, însă citiți ce-am scris. Acolo asta s-a vrut. Aici nu. E un anime comico-parodic ce abundă în acțiune. Cum pula vrei ca în 12 episoade să-ți dezvolte toate personajele?  Există într-adevăr un soi de dezvoltare a protagonistului, însă caracterul banal a lui Saitama face această evoluție să nu se simtă aproape deloc. Dacă citiți și manga, unde deja începem să intrăm cu adevărat în poveste, o să observați că personajele încep să se dezvolte chiar foarte bine. Nu uitați că primul sezon e mai mult un fel de tatonare a ceea ce urmează să se petreacă. Are rol strict introductiv în universul poveștii. Abia de acum o să înceapă cu adevărat povestea din One Punch Man. Dacă tot am menționat de dezvoltarea lui Saitama, hai să vedem cum are ea loc! Observăm cum acesta începe să-și privească munca de erou cu alți ochi, devenind încet mai mult decât un hobby. Însă nu dintr-un ideal al moralității, ci într-un sens al faimei și profitului. Deși nu prea recunoaște, o parte din el dorește să aibă parte de faima și recunoașterea pe care o are Genos. Acest lucru ar fi foarte simplu dacă anime-ul s-ar lua în serios, însă ... asta este una dintre glume. Tocmai acest lucru accentuează și mai mult drama lui Saitama. Deși este un personaj imbatabil, acesta este atacat pe plan emoțional din foarte multe direcții. Saitama este un om care în fond poartă un soi de frustrare pe o mare parte din viața lui. Lispa recunoașterii este o glumă constantă în acest anime. E clar că Saitama n-o să primească niciodată recunoașterea pe care o merită. Asta face anime-ul să funcționeze ca o parodie, și îl face foarte ușor de anticipat.  

Nu prea fac acest lucru la anime-uri din cauză că sunt un gen unde regia se simte prea puțin, însă vreau să discut câteva chestii legat de acest aspect al anime-ului. Nu mai țin minte dacă așa a fost în manga, sau e doar mâna celor de la Mad House, însă anime-ul prezintă și niște elemente regizorale făcute cu cap. Nu e mare lucru de el nici pe palierul ăsta, însă are unele cadre de-a dreptul delicioase, pe care vreau să le și menționez. Există unele momente care abordează un montaj intelectual ascuns. Chiar dacă la prima vedere anime-ul pare a fi o ciorbă gândită aiurea, să știți că fiecare element, atât narativ, cât și vizual, este foarte bine gândit. De multe ori, imaginea, prin intermediul montajului mai sus menționat, reușește să scoată în evidență într-un mod ingenios absurdul situației prezentate. Un exemplu care-mi vine în minte este momentul în care Genos îi explică lui Saitama circumstanțele poveștii tragice care stau la baza motivației personale. Tot discursul său este menit să ironizeze personajul cu un trecut traumatizant, ce l-a motivat să devină ceea ce este astăzi, făcând referire și la tipologia personajului răzbunător. Discursul cyborg-ului a fost unul lung, absurdizat în mod voit în anumite momente, care pe protagonist îl plictisea. Ca să ne arate starea lui Saitama, un anime obișnuit propabil ne-ar fi arătat doar un cadru cu el cum se enervează. În schimb, One Punch Man vine cu o serie de imagini sugestive, foarte bine alese, care reflectă perfect tumultul interior al personajului. Cadrul acela cu apa picurând, deși e un clișeu, pe mine cel puțin m-a făcut să văd anime-ul ăsta cu mai mult respect. Și nu doar aici. Anime-ul colcăie de astfel de finețuri regizorale, care nicidecum nu sunt puse acolo fără motiv. Fiecare imagine și cadru înseamnă ceva. Nu este un anime cu timpi morți, cum de multe ori vedem la seriile obișnuite. Iar dacă apar, se vede clar că sunt puse intenționat acolo ... ceea ce practic nu-i mai face timpi morți. Anime-ul ăsta e o gogoașă cu un substrat critic și stilistic foarte îndrăzneț, împachetată într-o cutie a banalului și a comicului. Este important ca lumea să țină cont că un anime este în primul rând o artă a imaginii, (sau mă rog, așa ar trebui să fie un anime bun) nu a poveștii. Imaginea spune la fel de multe precum face și povestea. One Punch Man se folosește și de limbajul vizual, nu doar narativ. Totul e gândit și funcționează foarte bine: absurdul, ironia, construcția narativă bazată pe satisfacerea așteptărilor inițiale, repetivitatea arsenalului comico-formal de dragul șicanei spectatoriale, evidențierea elementelor de limbaj vizual, etc. Nu vreau deloc să mă dau mare, dar vă spun asta ca ca o persoană ce a făcut o facultate de film în care a învățat despre genuri, (comedie-parodie) structuri narative și scriere creativă. One Punch Man este foarte atent și bine construit în raport cu așteptările pe care și la creează. Este exact ce s-a vrut a fi.


Mai am puțin și termin. Un alt lucru interesant pe care l-am observat la acest anime este modul în care sunt construite luptele. Deși gluma principală a anime-ului este ”one punch man”, acesta profită pe cât poate de faptul că Saitama nu poate să fie prezent în fiecare colț de lume simultan. Astfel se conturează un soi de pregătire a glumei ce urmează prin intermediul celorlalți eroi. Cel mai bine vedem asta în arc-ul cu Deep Sea King. Bazându-se în totalitate pe superficialitatea acțiunii exagerate (care funcționează) anime-ul îți oferă o serie de lupte epice, menite să-i pună în prim plan pe celălalte personaje, ca tu deja să ai așteptările formate într-un anume fel la venirea capului de ou. Ne prepară foarte bine gluma, oferindu-ne un context în care noi ne dorim să ne fie servită. ”Aha. Lasă c-o să vadă fraierul ăla de Deep Sea King cine-i șefu. Numa să vină Saitama. Hai Saitama! Termină-l.” Se înțelege? One Punch Man mereu construiește un context ideal pentru a ne servi o glumă.

Din păcate mă văd nevoit să închei recenzia. E cam lungă, sorry! Un anime precum acesta cere o asemenea recenzie. În final doresc să vorbesc despre probabilitatea unui nou sezon. Știu că sunt foarte mulți acolo care și-ar dori asta. Trebuie să știți că One Punch Man este o adaptare după manga lui Yusuke Murata, (Eyeshield 21) care la rândul ei este o adaptare după un webcomic al autorului original, ONE. Primul factor de luat în calcul este materialul sursă. Deși webcomic-ul are destul material pentru un sezon secund, adaptarea anime se bazează pe manga lui Murata, nu pe webcomic-ul lui ONE. Manga oficială nu are destul material încă. La cum văd eu predispoziția recenta a lui Murata de a scoate capitole, cred în mai puțin de un an o să ajungă și manga să aibă suficient material pentru un sezon doi. Problema principală nu vine nici de la Murata, și nici de la ONE. Problema este cu studioul care face animația, Mad House, studio recunoscut pentru faptul că nu prea face sequel-uri la anime-uri. Degeaba se pune Murata să scoată o sută de capitole, dacă ăia de la Mad House își păstrează tradiția, n-o să fie niciun sezon doi. Având în vedere popularitatea anime-ului și entuziasmul arătat de cei de la Mad House în realizarea acestuia, cred că există totuși o posibilitate. Oricum, așa să vă gândiți că șansele ca să NU existe un sezon doi sunt mai mari. O altă alternativă ar fi mutarea seriei la un alt studio. Om trăi și om vedea!


Asta a fost One Punch Man. Sper că am reușit să aduc lumină asupra modului în care ar trebui văzut acest anime. Nu este o capodoperă, este într-adevăr overrated, dar nu este prost. E un anime care excelează ca parodie, îmbină foarte bine acțiunea în cursul narativ, iar fiecare element este ales cu grijă și omogenizat cum trebuie în interiorul universului. Un anime care merită văzut dacă sunteți fani ai genului, și evitat dacă nu vreți să vizionați decât anime-uri obscure, care să vă dezvolte intelectul. E simplu. Trebuie să ne raportăm mereu în funcție de intenția anime-ului, stabilind o valoare calitativă în mod obiectiv, nu orbiți de gusturile proprii. V-am lăsat. ONE PUNCH!

Notă: Pentru prima oară în istoria acestui blog aleg să nu dau notă unui anime. Motivul este simplu. Nu consider că One Punch Man este un anime a cărui valoare poate fi măsurată printr-o notă. 

Cine dorește să îl vadă în limba română, cei de la Shinobi Fansub l-au tradus pentru voi. Enjoy!

{ 4 comentarii... read them below or Comment }

  1. Incercarea mea de a da nota acestui review este ca si cum ar incerca cineva sa-i masoare puterea lui Saitama.

    RăspundețiȘtergere
  2. one punch man este situat intr un univers fictional in care o dorinta destul de puternica este adusa la viata , de exemplu monstrii care tot apar au un anumit scop care ia determinat sa devina ceea ce sunt , asa si dorinta lui saitama de a deveni un erou la facut asa puternic nu antrenamentul banal

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu cred că ai citit atent ce am scris. Am menționat clar că nu antrenementul l-a făcut atât de puternic, doar că, antrenamentul este folosit pe post de element explicativ care să întărească absurdul și nota parodică.

      Ștergere
  3. Foarte frumoasa recenziea ta.
    Iar anime-ul dupa parerea mea este foarte bun.
    Te astept cu o recenzie si la ONE PUNCH MAN 2 cand va fi cazul.

    RăspundețiȘtergere

- Copyright © Animekirus - Animekirus