Posted by : Nekirus luni, 5 septembrie 2016

Azi povestim despre un anime care trebuia să primească o recenzie din partea mea acum mult timp. Drept vă spun că mi-e în plan deja de câteva luni bune. Atunci de ce n-am făcut-o mai devreme? Asta pentru că a durat vreo trei sau patru luni să-l duc la bun sfârșit. Dacă mai țineți minte, mă plângeau eu acum două articole că am stat patru luni pe o serie de doișpe episoade. Păi da, ăsta e ”acel„ anime de care vorbeam atunci. M-am apucat de el de-ndată ce a apărut însă nu m-am putut ține de vizionat - din varii motive, vedeți articolele anterioare - și-am lălăit-o cu câte-un episod două odată la câteva săpătămâni, când mă mai apuca cheful. În fine. Nu mai contează. Important este că zilele astea am apucat să-l termin și acum pot scrie despre el.


Mulți îl consideră ca fiind predecesorul One Punch Man. Nu trebuie să fii mare filozof să-ți dai seama de ce. Cele două serii se asemănă mult. Ambele sunt shounen-uri care parodiează, deși la OPM parodia diferă puțin. Cum parodiează cele două serii diferit? Ei bine, pentru început, OPM se duce mult mai departe cu parodia decât My Hero Academia. OPM se vrea a fi o serie care parodiează nu doar genul shounen cu superi eroi, ori super eroii în general, ci și întregi tipologii de personaje, situații, clișee, întâlnite nu doar în genul acesta. Fuck it! Parodiează chiar și niște chestii care țin de cultura vestică. My Hero Academia se rezumă doar la oala de supă din care face parte. Fapt care reiese printr-o absurditate mai mare atunci când abordează personajele, universul în sine, etc. I mean, avem oameni cu super puteri, pardon, quirk-uri chiar cretine. (în sensul bun) De la fata care e o mufă jack la oameni pe jumătate animale. Și OPM avea astfel de chestii, însă le atribuia doar figurilor secundare, neimportante, iar în rest design-ul, puterile, universul, erau cât de cât serioase. My Hero Academia face exact pe dos. Alege niște puteri și-un univers puieril, însă abordează situațiile mult mai serios decât OPM, fiind o parodie stilistică în primul rând. E drept că se leagă și de tipologiile shounen-ului clasic, însă se oprește acolo. Pe scurt, OPM parodiează mai multe genuri și o face în deosebi prin absurdul situațiilor și a personajelor, în timp ce My Hero Academia se rezună doar la shounen-ul cu super eroi și puteri, marjând cu precădere pe stilistică și modul de funcționare al universului.

Închei aici comparația dintre cele două anime-uri. Articolul nu se numește ”Diferența parodică dintre One Punch Man și My Hero Academia”. Înainte să intru mai adânc în analiză, vreau să spun că deși mi-a luat patru luni să termin anime-ul, chiar mi-a plăcut să-l urmăresc. Încă de anul trecut seria a creat un hype imens printre fanii anime de pretutindeni. L-am așteptat și eu. Găseam articole care-l numeau piatra de temelie a următoarei generații de shounen-uri. Am fost curios așa că nu am stat pe gânduri și am vizionat primul episod imediat ce a apărut. Credeam că o să fiu dezamăgit din nou. Puține serii cu un hype atât de mare sau cu un fandom bogat ajung să-mi placă. Însă spre deosebire de Noragami, - care nu înțeleg de ce e atât de popular - am înțeles perfect isteria din jurul My Hero Academia


Vă zic din start că anime-ul este mediocru ca și calitate propriu-zisă. Repetă aceași poveste pe care o face fiecare anime shounen, aduce în prim plan aceleași situații de zi cu zi, până și personajele sunt tipicare. Cel mai bun exemplu este chiar Midoriya, fraierul care nu e bun de nimic, dar care printr-o voință de fier ajunge în top. Apoi îl mai avem pe Veget... pardon, Bakugo, copilul arogant, destructiv și tâfnos. Și pe bună dreptate... Dacă l-aș vedea și eu pe Midoriya cum primește pe tavă tot ce are nevoie și eu aș fi nervos. All Might este figura maestrului ghiduș, Todoroki, băiatul cool și extrem de puternic, Ilida puștiul responsabil, Uraraka fata cu capul în nori. Vedeți? Nimic nou. Am mai văzut genul acesta de poveste de o sută de ori. Și voi l-ați văzut. E acolo, la mijloc, pe-undeva. Desigur, fiind o animație făcut de cei de la Bones strălucește la capitolul ăsta. Culorile, texturile, coregrafiile, toate sunt foarte bine făcute, chiar și muzica mi-a plăcut mult iar luptele au fost animate foarte bine. Ok. Și-acum... e oare rău faptul că My Hero Academia este un shounen tipic? Nu. Și vă zic și de ce.

Titlul articolului este un big hint în acest sens. Da... mai simplu de atât nu se poate. Sunt multe motive care au dus la creșterea acestei serii în popularitate și-l fac chiar un anime decent - asta dacă ne raportăm la genul din care face parte. Anime-urile - sau orice - cu super eroi prind cel mai bine la public. Mereu așa a fost și consider acest că trend va dăinui încă mult de acum acum încolo. Nu intru în detalii. Am alt articol pregătit unde voi discuta numai despre acest lucru. Când m-am apucat de serie singura mea așteptare era că o să văd din nou un anime tipic shounen și exact asta am văzut. My Hero Academia este făcut inteligent. La Noragami de exemplu m-a deranjat că avea niscaiva mai multe pretenții decât ceea ce era defapt. Eu sunt setat să judec o chestie în funcție de intenția din spatele ei. Acum, e drept, și modul de realizare contează, dar aici e fără cusur. E clar că se vrea a fi o serie simplă. Personajele sunt simple, povestea e simplă, acțiunea abundă, dar nimic prea complicat. Și cam asta este ceea ce vrei să vezi de la o serie shounen. E drept că apreciez anime-urile shounen care vor să facă mai mult și le iese, însă nu voi reproșa nimic uneia care face exact ceea ce trebuie. Mi-a plăcut să urmăresc seria, a avut doza aia de acțiune, emoție, suspans necesară ca să te țină cu genunchii încordați, deci a fost ok. Și de asta a plăcut oamenilor, că e simplu, simpatic și - mai ales în primele și ultimele episoade - un adevărat carusel de emoții cum s-ar traduce din engleză.


Publicul infantil și mai puțin avizat e cel care se uită la un produs vizual - fie ce-o fi el - ca să se relaxeze și să simtă anumite emoții. Iar când încă n-ai gusturile foarte bine formate și nici experiența și maturitatea necesară ca să distingi ceva kitschios de ceva de calitate, aceste emoții sunt furnizate foarte ușor de produse cu o calitate îndoielnică. Shounen-urile, care sunt niște anime-uri de mâna a doua în general, se pricep foarte bine la treaba asta. Acum, la My Hero Academia povestea se complică puțin. Da, e al naibi de kitschios, de ieftin, chiar repulvis la o primă impresie, însă totul e asumat. Nu se vrea a fi ceva serios din start. Autorul a ales să-și dozeze fiecare element din poveste extrem de inteligent. Și nu glumesc! Nu vine cu nimic nou, stă în banca lui, abuzează și totodată ia în derâdere clișee și tipologii ale genului și o face foarte bine. Aceste elemente „ieftine” funcționează foarte bine aici tocmai prin simplitatea de care dau dovadă. 

Așa. Să revenim la emoții. Protagonistul nostru este unul tipic, simplu, un nimeni idealist ce pune binele altora deasupra binelui personal. Un clișeu jegos dacă mă întrebați, dar care funcționează aici, unde tot clișeul jegos este asumat și livrează acelui segment de spectatori - și în unele cazuri nu numai - exact ceea ce trebuie. Emoții. Îl vedem pe Midoriya care prin bunătatea și perseverența lui este luat sub aripă de către All Might. Vedem cum se antrenează și-și dezvoltă anumite abilități dar nu se schimbă. Asta este un lucru observat în general la acest tip de anime-uri care pe mine mă cam enervează. Genul ăsta de protagonist - pămpălău idealist - nu se schimbă mai niciodată. De ce? E clar că după experiențele prin care a trecut n-ar mai trebui să fie aceeași persoană. Dar nu, el rămâne mereu același. E enervant și probabil unul dintre minusurile pe care i le aduc anime-ului. Își dezvoltă personajele foarte puțin. Toți rămân aceeași de la început până la sfârșit. Chiar și Bakugo, care a trecut printr-un set de evenimente destul de neașteptate pentru el și care l-au împins oarecum către un soi de maturizare revine la pușlamaua arogantă și distructivă care era înainte. Vedeți? Chiar și cand se dezvoltă anumite personaje, atunci când ies din lumina reflectoarelor devin ceea ce erau, lucru care face ca toate episoadele și momentele cu ele de până atunci să devină inutile. God damn!


Ideea este că anime-ul știe să-ți dea foarte bine doza aia de emoții necesare care să te facă să-l iubești și să te uiți în continuare la el. Adugând acelor momente epice când îl vezi pe Midoriya - care deși știe că e inutil - cum lutpă niște muzică și profitând de calitatea animației celor de la Bones... pac! Ai o combinație fatală. O bombă calorică pentru toți shouneniștii de pretutindeni. De asta zic că anime-ul câștigă prin simplitate și prin faptul că dozează inteligent emoțiile și intensitatea. Și cred că ăsta este motivul pentru care mie-mi place, ție-ți place, bunicului tău îi place, ș.m.d.p. Chiar dacă n-am fost prea impresionat de acele momente de tensiune și emoție explozivă în care Midoriya se arunca inconștient, am apreciat modestia acestui anime. Ce ciudat sună! Am apreciat la el că vrea să fie doar un shounen tipicar și drăguț și cam asta și e. Niciodată n-am avut așteptări mai mari. La seriile overhyped precum acesta există două posibilități: 1. ori e prost rău 2. ori e bunicel dar conștiința populară a fanilor habar nu are de adevăratele motive pentru care e. Îi înțeleg pe entuziasmați în cazul de față însă tare mă tem că se entuziasmează crezând că e un anime genial. Nu e, e mediocru - bunicel și nici măcar nu încearcă să iasă din zona asta. Așa că rog fanii să mă înțeleagă și să reflecteze puțin, nu-s hater, chiar deloc, apreciez orice astfel de produs care știe ce vrea și face bine ceea ce face, însă să nu-i dăm atribute exagerate. În cazul de față avea de-aface cu un shounen confortabil, tipicar, simpatic și care provoacă o anumită plăcere când îl urmărești. 

În încercarea de a nu lungi recenzia asta mai mult decât trebuie și pentru a vă proteja retinele de la acea maladie îngrozitoare care se numește ”prea mult citit„ voi mai vorbi despre un singur aspect care m-a frapat și voi încheia. Personajul All Might chiar se pretează numelui care i-a fost dat. Un personaj cu iz parodic dar care reușește să transmită mult mai multe decât majoritatea personajelor asemănătoare din serii care chiar se iau în serios. Mi-a plăcut cel mai mult din tot anime-ul. De la design-ul acestuia, în ambele lui forme. Prima o reprezentare herculiană a ceea ce se vrea a fi un super erou dint-o bandă desenată, chiar și design-ul cu acele umbre menite să-i scoată mușchii în evidență și să-i acopere ochii, iar al doilea, portretizarea aproape scheletică a unui muribund care abia poate să se miște și să vorbească. Atât felul în care arată cât și personalitatea lui sunt o metaforă a conceptului pe care acesta îl aduce, acela de pace și justiție și de muncă asiduă și persevernță care te pot duce oriunde vrei.


Gata! Închei aici. My Hero Academia, un shounen așa cum ar trebui să fie orice shounen tipic. Își cunoaște limitele, nu vrea să fie mai mult decât este și chiar din această cauză oferă privitorului un periplu plin de acțiune impresionantă, comedie, emoții și suspans pentru cel de-al doilea sezon. Totodată, în ciuda laudelor aduse, nu trebuie supraapreciat sau aclamat ca fiind un anime genial. Nu e. E acolo, printre shounen-urile decente și nimic mai mult. Dintr-o perspectivă obiectiv generalistă nu e foarte bun și nici într-un caz genial. Pace! 

Dacă v-a plăcut recenzia mai dați și voi un share pe facebook. Mă ajută. Vreau să formez un nou cult... Go on! I need followers! Glumesc! Da poate mai sunt și alții p-acolo, prin lista TA de prieteni care m-ar aprecia la fel de mult. Brânză!

{ 3 comentarii... read them below or Comment }

  1. Răspunsuri
    1. Am renunțat la sistemul de notare. Nu mi se pare necesar acum. O să mă gândesc probabil la un sistem de evaluare mai bun pe viitor.

      Ștergere
    2. in ciuda a ceea ce ai zis "E acolo, printre shounen-urile decente și nimic mai mult" e 155 pe MyAnimeList cu 8.40,ceea ce atesta ca e un anime bun

      Ștergere

- Copyright © Animekirus - Animekirus